Sfârșitul excursiei mele caraibene a coincis cu revenirea în… Europa. Mai precis, cu revenirea în Uniunea Europeană, pentru că insulele franțuzești din Caraibe sunt parte integrantă din Uniunea Europeană de peste mări și țări. De altfel, aceasta este și titulatura oficială a acestor insule – Départments d’Outre Mer – departamente de peste mări. Ele au fix același statut ca departamentele aflate în Franța – Martinique, Guadeloupe sau Reunion au fix aceleași drepturi ca Lyon, Nice sau Bordeaux. Așa că în momentul în care am aterizat pe aeroportul din Martinique, am aterizat acasă, în Uniunea Europeană. Am intrat pe culoarul dedicat cetățenilor Uniunii Europene (eram vreo cinci dintre cei care veniseră cu avionul din Barbados), iar grănicerul doar a aruncat un ochi pe pașaport, făcându-mi semn să trec. Bine ați venit în Uniunea Europeană! Mă rog, Uniunea Europeană caraibeană. Bine ați venit în Martinique !

Dacă ați urmărit seria de articole dedicate țărilor din Caraibe, de foarte multe ori ați fi citit că insula respectivă a fost colonizată de francezi, fiind apoi ocupată de englezi în urma războaielor din secolul al XVIII-lea. În consecință, chiar și în insulele foste colonii britanice, membre încă ale Commonwealth-ului, veți descoperi nume de localități franțuzești – de la Basseterre, capitala St. Kitts & Nevis la Roseau, capitala Dominicăi. În St. Lucia, limba oficială este engleza, dar toată populația vorbește o creolă franceză (combinație între franceză, limbi africane și carib, limba vorbită de localnicii precolumbieni din Caraibe).

Din momentul în care am ieșit din aeroport, m-am trezit într-o altă lume decât în restul Caraibelor – o autostradă după toate standardele europene lega aeroportul de capitala Fort-de-France (inclusiv traficul de rigoare), traficul pe partea dreaptă (oh, Slavă Domnului) și, evident, Carrefour, Hyper U sau Leader Price. După vreo jumătate de oră pe autostradă, ieșim brusc, intrând prin niște cartiere care mi-au adus aminte de cartierele mărginașe din Liege, și ajungem în fața hotelului.

Ca multe insule din zonă, a fost vizitată și de Columb. Martinique a fost „binecuvântată” de descoperitor printr-o debarcare de care nu multe insule din zonă au avut parte, iar genovezul i-a dat numele Martinica (de unde și franțuzitul Martinique). Localnicii, triburile de caribi, o denumeau Jouanacaera – „insula iguanelor”, dar coloniștii nu au fost prea inspirați de acest nume. Coloniștii din Martinique sunt, de fapt, coloniști din St. Kitts alungați de acolo de englezii învingători… ajunși în Martinique, s-au bătut cu caribii – o bună parte au fost exterminați, iar cei rămași în viață au avut permisiunea să se mute în Dominica și St. Vincent (singurele insule din zonă unde încă există comunități de caribi până în ziua de azi). Ca peste tot, francezii au descoperit că plantațiile de trestie de zahăr îi pot face bogați, așa că au început să importe sclavi negri de pe continentul african care astăzi formează majoritatea absolută și în Martinique. Mișcarea aboliționistă în Franța a avut succes mai târziu decât în posesiunile britanice – inițial, Revoluția franceză a eliberat toți sclavii, dar Martinique a fost ocupată de englezi înainte ca decretul să ajungă în Caraibe, care au restaurat sistemul francez monarhist. Britanicii au returnat insula Franței în 1802, când deja Parisul intrase sub conducerea charismatică a lui Napoleon, care a reinstaurat sclavia (prima nevastă a lui Napoleon, împărăteasa Josephine, născută în Martinique, este acuzată că l-a convins pe  celebrul ei bărbat să reintroducă sclavia în colonii), dar Revoluția de la 1848 a dus la abolirea sclaviei (de fapt, Martinique ar fi abolit sclavia înainte să ajungă depeșele de la Paris).

Industria zahărului a decăzut simultan cu abolirea sclaviei (datorită faptului că nemții au descoperit cum să facă zahăr din sfeclă), dar francezii au adus indieni (la fel ca  britanicii, în Trinidad-Tobago sau Guyana), pentru a-i înlocui pe negrii care au părăsit plantațiile, dar nu la același nivel ca în cele două colonii britanice – astăzi există o comunitate restrânsă de indieni în Martinique, departe de nivelul celei din Trinidad sau Guyana, unde reprezintă majoritatea populației).

Spre sfârșitul secolului, prăbușirea prețurilor la zahăr i-a făcut pe plantatorii francezi să se gândească la altceva… așa că s-au profilat pe producția de rom, dând din nou lovitura – romul de Martinique este unul dintre cele mai apreciate din lume.

În al Doilea Război Mondial, Martinique a fost loială regimului de la Vichy. Forțele navale britanice și americane au înconjurat posesiunile franceze din Caraibe, iar amiralul Robert, practic numit dictator al coloniilor caraibene, a negociat cu anglo-americanii un armistițiu sui-generis – trupele franceze (inclusiv flota) au rămas inactive, iar anglo-americanii nu vor bombarda insulele. În 1943, amiralul Robert a părăsit insulele și acestea au trecut de partea forțelor franceze libere (ale lui De Gaulle), în final având acces la finanțare – rezervele de aur ale Băncii Franceze evacuate în iunie 1940 spre Canada (via Martinique) rămăseseră în Martinique.

Personajul central al Martinicăi de după război a fost Aimé Césaire. Scriitor de renume mondial, a fost ales primar al Fort-de-France, capitala Martinicăi în 1946, din partea Partidului Comunist. Și deși în 1956, după Revoluția Maghiară, deziluzionat, a renunțat la comunism, a fost primar al capitalei timp de 56 de ani și este unul dintre cei care au inventat sistemul de „departamente de peste mări”, în urma cărora vechile colonii franceze care au rămas franceze au fost integrate cu drepturi depline în Franța. Deși acuzat de multe ori de separatism în metropolă, Césaire a salvat frânturi din imperiul colonial francez prin DOM – inițial, și Algeria a fost „departament de peste mări”, sistem care există și în ziua de azi. Astăzi, Martinique beneficiază din plin de sistem – deși este una dintre insulele caraibene cu cele mai mici activități economice, nivelul de trai este unul dintre cele mai ridicate, datorită fondurilor pompate de metropolă. Martinique independentă ar fi una dintre cele mai sărace țări din zonă. Așa, are autostrăzi, supermarketuri și un nivel de trai de vârf.

După ce am ajuns la hotel și am primit una dintre cele mai bune camere (cu balcon și ferestre mari), am ieșit prin oraș. Hotelul nu este fix în centru, dar centrul începe practic la vreo 100 de metri de hotel… iar cartierul chiar îmi da senzația de banlieue cu iz caraibean. Centrul Fort-de-France este chiar drăguț. Se vede clar că autoritățile au făcut eforturi serioase în a reface centrul, care e, pe alocuri, decrepit, dar care are o atmosferă chiar faină. Fix în centru, e un mare mall, dar cu un exterior tipic clădirilor caraibene (deci se integrează foarte bine, nu strică atmosfera), iar străzile comerciale se intersectează la 90 de grade într-un stil tipic zonei. E drept, unele par un pic sordide, dar doar un pic, taman pentru a realiza că nu totul trebuie să fie perfect. Fort-de-France are două clădiri fundamentale – una este biblioteca Schoelcher. A fost creată de Schoelcher (alături de Césaire, pare să fie cel mai iubit fiu al Martinicăi), un tip care a luptat pentru abolirea sclaviei în Caraibele franceze (datorită lui, Martinique se mândrește că a abolit sclavia înainte de a sosi decretul de la Paris) și care și-a donat colecția de cărți insulei cu condiția ca autoritățile să construiască o bibliotecă.

Biblioteca a fost construită de un arhitect francez care a combinat fierul, lemnul și cimentul (aparent, o inovație a timpului), construind o bibliotecă spațioasă – alternând măiastru un interior care aduce cu interioarele un pic sumbre ale bibliotecilor din Europa nordică și exteriorul exuberant al Caraibelor. Ce e interesant este că biblioteca a fost mai întâi construită în Paris pentru Expoziția Mondială din 1889 (când a fost construit și turnul Eiffel). Dacă turnul Eiffel a rămas în Paris, biblioteca a fost dezmembrată și expediată pe mare în Martinique, unde a fost reasamblată și astăzi reprezintă clădirea iconică din Fort-de-France. Aproape vis-à-vis de bibliotecă, se află statuia decapitată a împărătesei Joséphine, probabil fiică a insulei iubită cel mai puțin – născută în Martinique, Joséphine a devenit împărăteasă a Franței, devenind soția lui Napoleon, și este creditată cu infamia reinstaurării sclaviei pe insulă după ce aceasta fusese abolită de Revoluția de la 1789. Motivul? Rudele ei rămase pe insulă încă aveau nevoie de sclavi pentru plantațiile de zahăr și de cacao. Așa că la ceas de seară, în alcov, doamna Joséphine i-a susurat soțului la ureche că n-ar fi rău să reinstaureze sclavia. Lucru pe care galantul Bonaparte l-a și făcut, pentru următorii 40 de ani. Nepotul Joséphinei, împăratul Napoleon al III-lea, i-a ridicat o statuie în insula de baștină, care însă a fost decapitată acum câteva decenii și lăsată așa… evident, niște grafitti adds insult to injury, cum ar zice englezul… iar cuvântul „colonie” sculptat în marmură a fost acoperit de niște vopsea.

Cea de-a doua clădire impozantă a orașului o reprezintă Fortul (de unde și numele orașului, Fort-de-France). Până la erupția catastrofală din 1902, Fort-de-France (numit până la Revoluția din 1789 Fort Royale, când totul ce ținea de „royale” a fost înlăturat pe tot teritoriul de dincoace și de dincolo de mări) a fost doar un fort „amărât”, având atribuțiuni pur militare. Distrugerea completă a capitalei a făcut că autoritățile să caute o nouă așezare mai departe de vulcani, așa că Fort-de-France a devenit capitala insulei. Dar fortul a rămas, iar astăzi are un rol dublu – continuă să fie bază militară (cred că este un soi de paradis pentru soldații francezi trimiși aici), dar și obiectiv turistic. Se poate vizita cumpărând biletul nu de la intrare, ci de la biroul de informații turistice, aflat pe marginea unui parc imens, numit Savane (e la vreo 500 de metri de intrare) și nu poți intra decât într-un tur organizat, însoțit de un ghid – am avut parte de un ghid foarte haios, unul dintre puținii rastafarieni pe care i-am văzut prin Martinique.

Fort-de-France nu are plajele lui, dar fiind în Caraibe, nu pot fi departe – vis-à-vis de oraș, undeva pe cealaltă parte a unui golf imens, se află Les Anses, unde se află zona de resort de „litoral” a capitalei. Plaja e faină, știți, nisip fin, apă caldă și palmieri, dar un pic cam îngustă și mult prea multe hoteluri-restaurante-magazine (știți, „Sfânta Treime” a stațiunilor de litoral oriunde în lume). Și nu, nu are nimic glam, cum m-aș fi așteptat, dar plaja e faină… și pentru cei dornici de plajă virgină, nu trebuie să meargă prea mult… la nord de stațiuni, se află o limbă de pământ care intră în mare și care pare să fie un soi de rezervație naturală – te afunzi în pădure și ieși pe malul mării, unde e greu să te abții să nu te arunci în apă.

Eu am ajuns pe aici printr-un tur de o zi – am luat ferry-ul din Fort-de-France (există o stație de ferry-uri foarte bine organizată, undeva la doi pași de centru) cu plecări frecvente (și la timp) spre mai multe zone din sudul insulei. Inițial, am debarcat la Les Trois-Ilets, de unde am băgat niște kilometri buni printre păduri și terenuri de golf pentru a vizita Casa Trestiei de Zahăr (un mic muzeu care povestește istoria „aurului alb”, dar și a sclaviei – din păcate, nu se pot face poze), casa lui Joséphine aflată pe un picior de plai, pe o gură de rai (vila ca atare a fost distrusă, dar a rămas bucătăria, unde s-a amenajat un mic muzeu) și, în fine, zona de litoral Anse Mitan. A fost o zi faină, cu mult mers pe jos, dar bucurându-mă de natură, de mare și de micile conace coloniale magistral restaurate.

Dar nu pot să închei acest articol înainte de a spune că poate cele mai faine momente le-am petrecut în Grădina Botanică Balata. Construite pe o muchie de vulcan de un artist-horticultor, grădinile sunt cu adevărat un colț de rai. Se ajunge destul de repede cu transportul în comun, e un autobuz direct din apropierea centrului, dar se așteaptă destul de mult, că nu e prea frecvent (iar locul de așteptare din oraș e destul de puțin inspirațional, lângă cimitir 😊). În schimb, am stat acolo, în grădină, vrăjit de culori, de panoramă, parcurgând un pod suspendat printre copacii tropicali ai grădinii, până când m-au dat afară 😊. Și apoi am prins, probabil, unul dintre ultimele autobuze care coborau în oraș, unde am ajuns la lăsarea serii… Și că veni vorba de lăsarea serii, pare un pic straniu, dar, după lăsarea serii, centrul devine pustiu – totul se închide la ora 18:00, când se întunecă (inclusiv masivul mall din centru!), iar pe la 19:00 te poți plimba romantic pe străduțe pustii, animate din când în când de câte un aurolac, dar relativ pașnic. Nu mi s-a părut să fie periculos, chiar dacă părea un pic intimidant… dar, oricum, am găsit singura pizzerie deschisă la o oră târzie de noapte (asta însemnând 19:30) la doi pași de fort, iar pe la 21:00 eram acasă. Dacă ajungi undeva, trebuie să urmezi cumva ciclul de somn al localnicilor… te scoli devreme, te culci devreme… Și într-una dintre zile chiar asta am făcut, pentru a mă duce la St. Pierre, numit și Pompeiul secolului XX, orașul care a fost ras de pe fața pământului de cea mai ucigătoare erupție a epocii moderne. Dar despre asta, va voi povesti în episodul următor.

Sincer, m-am bucurat că am fost în Martinique înaintea ultimului salt spre Europa cu Air France. Am luat o gură de Europă înainte de a ajunge efectiv în friguroasa Europă și am rememorat un pic din tot traseul caraibean… À bientôt, Martinique !

Imagini Martinique

La aterizare, am survolat zona Anse, zona de plaja a Martinicai

Aeroportul din Martinique

Welcome to Europe !

Residence Plocus

Cam asa arata camera … la prima vedere am zis ca e mica, dar era chiar comfy… si „cu de toate”

Prin centrul capitalei Fort-de-France

Tuk-tukiste sexy 🙂

Mall-ul din centrul orasului in stil caraibean

Centrul cultural

Impozanta catedrala St. Louis

Peste tot, grafitti

Cladirea emblematica a Fort de France – biblioteca Schoelcher

Statuia decapitata a Imparatesei Josephine, prima sotie al lui Napoleon

Interiorul bibliotecii

Sa ne reamintim ca o romanca este ministru francez al sporturilor

Parcarea de la gradina botanica Balata

Coloratii colibri

Va invit sa descoperiti acest crampei de paradis

Orginalul ghid de la Fort St. Louis

Descoperind vechea citadela din Fort-de-France

Plaja de la picioarele fortului

Fort-de-France

Cea mai inalta cladire din orasul vechi este evident, catedrala

Let’s navigate

Am plecat in larg 🙂

Vis-a-vis de Fort de France, in Trois Islets – Muzeul Trestiei de Zahar

Peste tot, terenuri de golf

Din proprietatea imparatesei Josephine, a mai ramas decat bucataria 🙂

Aici s-a aflat conacul

Zona turistica

Plajele din Anse

Cu Fort de France pe fundal

Exista si o zona salbatica

Un mic soc … Air France in decolare. Dupa ce am verificat infrigurat zborurile, aveam sa aflu ca erau 2 zboruri pe zi a Air France spre Paris. Eu aveam bilet la zborul de noapte 🙂

Acele apusuri de soare caraibene …