Aix en Provence

Dimineața de februarie este foarte înviorătoare în Provence. E soare, e călduț, dar nu foarte cald. A urmat un mic dejun d-ăla fain, franțuzesc, la hotelul Roi René. Auzisem eu despre Provence (Provența, în română), despre limba și poporul provençal, dar la numele „Regele René” nu îmi suna niciun clopoțel – să fi fost vreun rege al vechii Provențe? Ei bine, da.

Aix-en-Provence, deși astăzi e departe de a fi cel mai afluent oraș al Provenței, are un loc important. A fost capitala Provenței, un stat care a prosperat în sudul Franței, ultimul său rege important fiind, de fapt, acest Roi René – cunoscut și sub numele de „Regele René cel Bun”, a fost cunoscut ca un protector al artelor (el însuși picta), dar a cam avut ghinion la războaie, politică și urmași. Rege al Lorenei, Anjou și Provence, și-a pierdut cam toate posesiunile, exceptând Provence, și toți urmașii lui au murit fie prin închisori, fie otrăviți. După moarte, a cedat Provence unui nepot care, după un an, a cedat-o regelui Ludovic al XI-lea al Franței, în 1481. De atunci, Provence a devenit franceză cu un oarecare nivel de autonomie (a avut un Parlament autonom până în 1789), autonomie abolită odată cu Revoluția Franceză. După 1789, noul stat a încercat să suprime orice limbă regională (provençala mi se pare că seamănă foarte mult cu catalana, de altfel), Franța devenind „o țară, un popor, o limbă”. Astăzi, provençala mai este vorbită ici-colo, mai ales de bătrâni (am auzit-o vorbită de niște pescari în Marseille), iar plăcuțele cu numele străzilor din Aix sunt actualmente în franceză și în provençală (în franceză, cu numele nou pe care îl găsești pe Google Maps, în provençală, cu numele vechi, nu neapărat o traducere). Rue Joseph Cabassol este Anciano Carriero Sant Jacque.

Hotelul e la doi pași de orașul vechi. Practic, începe de peste drum. De fapt, există două Aix-en-Provence-uri vechi – unul „vechi-vechi” și altul „vechi-nou”. Aix-ul „vechi-nou” se numește de fapt Cartierul Mazarin și a fost construit cândva prin secolul al XVII-lea, când autoritățile locale au aprobat extinderea orașului deja suprapopulat. Cele două cartiere vechi sunt despărțite de bulevardul central, Cours Mirabeau, unde am prins o piață publică (nu pot spune că m-a dat pe spate, erau mai ales haine ieftine). Cartierul Mazarin, în schimb, e foarte fain – construit după un plan bine pus la punct, plin de așa-numitele hotels particuliers, în fapt, niște mici palate construite de potentații locali. Un punct de referință al cartierului este liceul unde au învățat cele două genii locale – Cézanne și Émile Zola. Cézanne era de-al locului (născut chiar în Aix-en-Provence), iar taică-su făcuse bani din businessul de pălării și devenise bancher – de altfel, pe Cours Mirabeau încă e prezentă firma de pălării a tatălui lui Cézanne. Émile Zola, născut la Paris din părinți de factură modestă, a devenit ținta miștourilor și atacurilor colegilor (evident, pe lângă că era sărac, nu vorbea nici provençala). Cézanne a sărit în ajutorul lui și de atunci cei doi au devenit prieteni. Nu neapărat pe viață, relația dintre cei doi s-a răcit în perioada afacerii Dreyfus (Zola a devenit faimos cu eseul său „J’Accuse”, pe când Cézanne s-a aflat în tabăra anti-Dreyfus), dar până în acel moment nefericit, cei doi au fost prieteni, potențându-și unul altuia geniul. Tot pe aceeași Cours Mirabeau, se află o cafenea numită Les Deux Garcons (am și intrat, pentru a mă „inspira” pentru blog).

De fapt, Cézanne este în mod indiscutabil cel mai iubit fiu al orașului, iar autoritățile turistice îl folosesc și ca magnet pentru a atrage vizitatorii. Există chiar și o rută Cézanne. Din ruta asta, nu am fost decât la atelierul său – cocoțat pe un deal, dominând Aix-en-Provence, probabil pe vremuri cu o panoramă frumoasă (acum sunt niște copaci mult prea înalți), o casă destul de mare, dar din care nu poți vizita decât o singură cameră – atelierul… un pic de haos, dar „aranjat” și, evident, povestea lui Cézanne la un audio-guide.

În schimb, m-a încântat centrul vechi – sau, mai precis, cel vechi-vechi. Mici magazine de suvenire mi-au adus aminte că Provence este țara lavandei (știu, am pe listă să ajung cândva în Provence în perioada legendarelor câmpuri de lavandă), inclusiv în mica piață de alimente (am avut noroc să o prind, e doar o dată pe săptămână) se găseau săculețe cu lavandă. Ceva mai încolo, istorica piață centrală, dominată de turnul cu ceas (care de secole dădea ora oficială a Aix-en-Provence), parcursul terminându-se cu vechea Catedrală. Dar nu pot încheia turul prin Aix-en-Provence fără să vă recomand Piața Albertas (cu palatul omonim). Se află în fața unei mici piațete cu o fântână în mijloc (Aix este poreclit orașul celor 1.000 de fântâni), iar piațeta a fost construită prin demolarea caselor tuturor vecinilor. Unul dintre proprietarii palatului s-a enervat, la un moment dat, că nu avea soare, era practic încorsetat de tot soiul de clădiri din jur, așa că a făcut curățenie – și-a cumpărat vecinii din față, le-a demolat casele și a construit o piață – să respire și el ca omul. Se pare că aici ar fi înnoptat chiar și faimosul Casanova, însoțit de amanta lui venețiană… care l-a înșelat cu… contesa. De altfel, pe lângă palatul Albertas se află niște clădiri unde balcoanele au niște clare simboluri falice… în amintirea lui Casanova, a iubirii lesbiene sau a faptului că sudistele erau cunoscute pentru moravurile lor mai liberale?

Înainte de a pleca spre Marseille, capitala de facto de azi a Provencei, ne-am oprit la o podgorie. Da, știu, podgoriile franțuzești faimoase sunt în Bordeaux sau în zona Champagne (unde se face șampania), dar cam întreaga Franță se potrivește culturii strugurilor… Așa că pe lângă câmpurile de lavandă, există și câmpuri de viță-de-vie. Prânzul l-am luat la Château La Coste, un loc foarte fain, o podgorie transformată în obiectiv turistic (ca, de altfel, multe podgorii din Europa și nu numai) – pe lângă dealurile acelea pline de struguri, există și hotel, și un restaurant cu ștaif, și, mai ales, multă liniște și aer curat… și niște opere de artă – ca și într-o podgorie din Algarve pe care am văzut-o acum câțiva ani, arta merge bine cu vinul, așa că și aici au fost invitați artiști să se inspire din dealurile acelea verzi și din licoarea bună, pentru a crea opere de artă.

Următorul popas era la Marseille, un oraș în care mai fusesem de două ori – în 1992 și în 1995… și eram al naibii de curios să văd cum a evoluat.

Imagini Aix-en-Provence

Mic dejun frantuzesc la Hotelul Roi Rene

Prima din zecile de fantani cu care m-am intersectat – fantana celor patru delfini.

In centrul vechi, franceza coexista cu provensala

Aici si-au facut liceul Zola si Cezanne. Or fi chiulit de la ore ?

Unul din numeroasele hotel particuliers din Aix-en-Provence

Mazarin – „orasul vechi – nou” – strazi ordonate, la milimetru

Cours Mirabeau

Prin centru circula mini-microbuze electrice

O fantana … termala (da, e calda apa !)

Aici Cezanne si Zola isi luau cafeaua

Nu e nimic posh… e o cafenea obisnuita cu patroni celebrii

Spre orasul „vechi vechi”

Intre cladiri construite una langa alta, un pic de aer – piata Albertas

si ale sale simboluri falice 🙂

Provence, tara lavandei

Un perete plin doar cu sapun de Marseille facut pe baza de ulei de masline

Intoarcere sapunului de rufe

si a tot ce e bio

Dar nu poti pleca din Aix-en-Provence pana nu cumperi si niste calissons de le Roy Rene. Originare din Aix-en-Provence, aducand cu martipanul, aduce cu frunzele unui arbore mediteranean. Alaturi de lavanda, e obligatoriu de cumparat daca ajungi in Aix

Yumi

Uite si cu Citroen clasic 🙂

Vechiul turn cu ceas

Catedrala istorica a Aix-en-Provence

Vila lui Cezanne

Si asa arata atelierul lui

Modernistul visitor center (si restaurant) al Chateau la Coste

Productia locului

Dar si mancarea e tare buna (e un soi de lasagne provensala)

La pas, prin podgorie

Unde vinul se intovaraseste cu arta (unii zic ca vinul e la baza artei :))

O sala de spectacole iesita din comun