Poiana Narciselor

Cum am zis de foarte multe ori, nu îmi place să conduc. Chiar nu îmi place, mă obosește, de multe ori mă enervează, iar mai mult de 200 km pe zi nu sunt capabil să bag decât cu greu. Așa că raza mea de acțiune este undeva până în Brașov, hai să zic Făgăraș (bunica mea e din zonă și am destule rude pe care le vizitez din când în când). Dacă am fi avut autostrăzi, probabil că aș fi condus distanțe mai lungi, dar PSD-ul a avut grijă să nu le facă, în cei 60 de ani de când e la putere. Așa că am apreciat foarte mult când l-am întâlnit acum câțiva ani pe Costin de la Scorilo Travel, care de cam un deceniu organizează excursii exclusive în România (și în zone adiacente de importanță pentru istoria românilor, cum ar fi Basarabia sau Veliko Târnovo). Sunt excursii scurte – de o zi, de două zile, de trei zile maximum, cred că are și un tur de șase-șapte zile cam prin toată țara, așa că uitându-mă acum vreo două-trei săptămâni pe lista de excursii, am văzut că are un tur de o zi pentru Poiana Narciselor. Și cum nu am ajuns acolo niciodată, am decis să văd și eu narcisele în plină floare, la un moment dat .

Cum ziceam, bunica mea e din zona Făgăraș, dintr-un sat aproape de sub munte, aflat însă în sensul opus poienii cu narcise, înspre mănăstirea Sâmbăta. Și deși încă din copilărie am bătut cam toate satele de prin zonă (cu bicicleta), nu am ajuns niciodată în Poiana Narciselor. Motivul e simplu – narcisele înfloresc prin mai, iar eu plecam în vacanță fie după 15 iunie (în generală), fie după 15 iulie (în liceu), când nu mai erau narcise în floare. Și atunci, nu prea aveai ce vedea – un câmp. După Revoluție, am mai ajuns prin zona Făgăraș, dar, din nou, niciodată la sfârșitul primăverii, din nou… de ce să trec prin poiana de lângă satul Vad? Și cum weekendul trecut aveam timp, mi-am zis să merg  în sfârșit să văd narcisele. Mai ales că era o excursie de o zi. Prețul? 120 de lei de persoană pentru o tură de o zi, care includea opriri și la Ohaba, respectiv la Bran. În plus, nici nu trebuia să conduc .

Punctul de întâlnire – Piața Constituției, ora 6:30. Am ajuns cu vreun sfert de oră înainte, mi-am parcat mașina pe bulevardul Unirii (la ora aceea, erau o groază de locuri de parcare), m-am urcat în autocar și… la drum! M-am bucurat să văd că venise destul de multă lume – cam vreo 30 și ceva de excursioniști într-un autocar de 50 de persoane. S-a călătorit relaxat.

Pe drum, începusem să intru la idei. Pe Valea Prahovei, a plouat cu spume, stratul de nori era la sub 1.400 de metri (nu am văzut Cota, de Crucea de pe Caraiman nici pomeneală), prognoza era proastă. Aud de la ghid că inclusiv Festivalul Narciselor, care în general are loc în jur de 20 mai (uneori, pe 21 mai, să fie în același timp cu Sf. Constantin și Elena), fusese devansat pentru 12 mai, pentru că ar fi înflorit narcisele mai devreme. Ghidul își exprimă dubiul, dar… în fine. Mi-a spus că, cel mai probabil, vom prinde narcisele în plină floare și e posibil ca festivalul care avusese loc cu o săptămână înainte să nu fi prins narcisele chiar înflorite. În fine… să sperăm că așa va fi.

De la Predeal, am luat-o la stânga spre Râșnov, apoi spre Zărnești, pe celebrul drum care se prelinge pe la picioarele Carpaților, pe sub munte. Este un drum superb, cu niște priveliști superfaine (mai ales pe lângă satul Poiana Mărului, imediat după Zărnești), dar pe care nu am mai fost din vremuri imemoriale, pentru că șoseaua a fost dintotdeauna atroce. La fel de proastă e și acum (deși are rang de drum național), plină de gropi și de plombări făcute de mântuială. Banii de drum se regăsesc în vilele șefilor PSD, iar turismul are de suferit, evident. Dar pe acest drum de costișe, ghida noastră a tot împărtășit lucruri interesante, neștiute de mulți.

În schimb, dacă drumul era bombardat, pe frontul vremii am avut noroc. Cu puțin înainte de a parca, s-a spart plafonul de nori și a apărut soarele… care a ținut până când am plecat din poiană . Cu autocarul nu te poți apropia la mai mult de 2 kilometri și jumătate de narcise. Cu mașina, mai poți străbate un kilometru și ceva, până la o parcare improvizată. Surprinzător, din satul Vad (cel mai apropiat de poiană), șoseaua este chiar bună până la parcare… oricum, a fost fain să mă dezmorțesc după lungul drum cu autocarul (mă rog, pe la 8 dimineața, nu era cine știe ce trafic pe Valea Prahovei, așa că am rulat în viteză). Totul, idilic – behăituri, mugete, orăcăituri, Făgărașul cu zăpadă pe culme în depărtare și aer curat.

Odată ajunși la sfârșitul drumului, s-au cam terminat resursele. Să ajungi în poiană, trebuie să o iei pe un drum desfundat, mai ales acum, la finalul unei primăveri foarte ploioase. Apă, nămol, niște panglici care dispar la un moment dat și cam atât. Mă așteptam ca, dacă tot s-a investit în șosele de acces spre sit, să existe și niște bani pentru un pic de pietriș acolo, pentru niște alei… de altfel, deși nu am văzut pe cineva să rupă flori, accesul fiind permis cam peste tot,  unele floricele erau călcate în picioare, inevitabil.

Locul este cu adevărat frumos… trecând peste faptul că bocancii îmi musteau de apă, m-am bucurat de două poienițe pline, pline de flori albe, mirosind minunat. Printre ele, își mai fac loc și alte câteva floricele – violete, un contrast vizual superb – pâlcuri violete în această mare alb-verde. Am stat câteva zeci de minute  să privesc, încântat de-a dreptul. Erau turiști, nu foarte mulți, pe lângă autocarul nostru mai erau câteva mașini particulare, așa că, probabil, e bine să te duci în afara weekendului cu festivalul. Posibil, înainte de festival să fi fost mai multe flori – mă aștept ca, dacă e puhoi de oameni, aceștia să fie mult mai nesimțiți decât când sunt puțini. Așa-mi explic cum or fi jumulit destule flori albe.

După câteva poze de rigoare, m-am întors la autocar. Am trecut și prin zona unde s-a ținut festivalul (probabil, din acela obișnuit, cu mici și muzică). Surprinzător, nu am văzut nicio urmă de gunoi. Se pare că organizatorii și-au făcut treaba și au curățat tot ce a rămas în urma maselor.

Dar Poiana Narciselor nu a fost unica oprire. Dacă veniți pe cont propriu, Făgărașul și cetatea sa care a fost foarte frumos refăcută în ultimii ani sunt la o palmă de loc. Noi am mers în satul Ohaba, mai spre munte, unde se află singura moară pe apă, încă funcțională, din Țara Făgărașului. Mai sunt mori prin Ardeal, eu am văzut una în secuime și, evident, am fost curios să o văd și pe cea din Țara Făgărașului. Am găsit moara la capătul unei ulițe mergând în paralel cu un pârâu bogat cu ape repezi. Moara din Ohaba are o poveste frumoasă și eroică.

A fost construită în 1873 și actualii proprietari sunt cea de-a patra generație de morari. Bunicul soției lui Nicolae Popa (actualul proprietar) a fost gata să-și dea viața pentru moară – a fost arestat de comuniști și închis în pușcăria comunistă din Cetatea Făgărașului, alături de alți 5.000 de făgărășeni care s-au opus ciumei roșii și au ajuns în închisoarea de la Făgăraș. Dar chinul morarului din Ohaba nu a fost în zadar. A supraviețuit închisorii, iar moara a rămas proprietate privată în continuare… acum, nu știu dacă în ultimii ani ai epocii Ceaușescu o mai fi produs, pentru că atunci tot ce era privat era pus la index parcă mai mult decât oricând, dar un lucru e cert – moara din Ohaba a fost permanent în posesia familiei, care are grijă de ea și azi.

Ca și în 1873, moara funcționează doar prin puterea apei, care pune în mișcare un mecanism format din curele, pietre de moară (cele originale au fost aduse tocmai de la Lyon, dar, zilele trecute, au fost înlocuite cu unele noi) și lemn. Și cum a plouat zdravăn în munții Făgăraș, apa venea cu putere, roata se învârtea și moara măcina conștiincioasă boabe de porumb, făcând mălai. Înțeleg că nu prea mai există mulți clienți locali – și în Ohaba, ca peste tot, lumea s-a obișnuit să cumpere pâine de la magazin, fiind mult mai ușor decât să macine grâu, să facă făină, și apoi să coacă pâinea (deși cea mai bună pâine pe care am mâncat-o a fost tot în satele făgărășene, pâine în care combinau făina de grâu cu cartofii), dar moara trăiește acum din turism, cu vânzare de făină și mălai eco vizitatorilor. Și m-am bucurat să văd că, cel puțin în sâmbăta respectivă, a avut destui vizitatori – era un grup mare în curte când am ajuns, iar după noi au mai apărut vreo două microbuze pline. Prețul de intrare e modic – 5 lei și pentru acești bani poți descoperi un crâmpei din industria morăritului de odinioară…

Cineva a cumpărat mălai. Dl Popa îi zice: „Vezi că ăsta nu e că mălaiul din comerț, trebuie să-l fierbi cel puțin jumătate de oră când faci mămăliga. Moara macină lent, un săculeț se macină în două-trei ore, dar pentru că se macină la rece – și nu la cald, cum fac morile moderne –, nu se pierd vitaminele și mineralele”. Să-l credem pe cuvânt. Curtea arată de asemenea foarte bine, multă verdeață, câteva flori (poate, într-o altă perioadă a anului sunt mai multe), dar am regăsit acel colț de tradiție românească practic neschimbată de secole. Și a ieșit și soarele . Și să nu uit – la moară, sunt și două camere de închiriat… în caz că doriți să stați pe acolo o perioadă – pensiunea se numește Moara cu Noroc (nu, nu are nimic de-a face cu Slavici și cred că e un loc fain în care să petreci una sau mai multe nopți).

Pe drumul spre casă, ne-am oprit și la Bran. Loc de popas, loc de luat prânzul. Ieșise soarele, era cald și frumos, și, ca de obicei în weekendurile de vară, puhoi de lume. În plus, era o cursă de alergare, se pare, de pe munți, fiindcă mulți oameni soseau destul de storși până la castel, unde era finișul. Cred că au plecat pe ploaie și au ajuns la Bran pe soare. Bravo lor!

Apoi, am revenit la București în jurul orei 21:00. De data asta, am preluat eu microfonul și, de pe la Bran până la Comarnic, am povestit despre călătoriile mele – din Coreea de Nord în Africa, din Japonia până în Moldova și Rusia. A fost o zi lungă, dar frumoasă, o zi cu noroc (ca și moara din Ohaba). Deși a plouat zdravăn pe drum, când am avut ceva de vizitat – Poiana Narciselor, moara din Ohaba sau zona Bran –, am avut parte de un soare minunat… Undeva, cineva ne-a iubit.

În caz că vreți să vă alăturați excursiilor de o zi, de două sau de mai multe zile, organizate de cei de la Scorilo, aruncați un ochi aici, pe site-ul lor. Sigur veți găsi ceva interesant, ceva inedit, ceva care merită descoperit.

Imagini Poiana Narciselor – Ohaba – Bran

Dis-de-dimineata, autocarul la Piata Constitutiei

Ce gol e Magheru sambata inainte de 7 dimineata

Acel drum praf de sub munte

Ce frumosi sunt Fagarasii cu zapada pe creste !

La pas spre Poiana Narciselor

Nu puteam sa-mi desprind ochii de Fagarasi

Nu sunt doar narcise prin zona

Traditionalul oierit din zona

Dispare asfaltul

Si evident, ca apar baltile

Dar nu e nici o problema … au aparut narcisele

Va las sa va bucurati de flori

Albul mai e interupt si de alte culori

Pensiunea Moara cu Noroc unde se afla moara de apa din Ohaba

Curtea morii – ampla si plina de verde

Sunt si flori in feresti

Domnul Popa povestind istoria morii de la Ohaba

Pusa in miscare doar de forta apei

Poti citi si istoria ei

Malaiul curge

In timp ce boabele de porumb sunt strivite la rece

Multa apa prin Ohaba

Puntile rezista cu greu turistilor

Welcome to Dracule Castle

Dracula, neDracula, dar castelul Bran este cu adevarat spectaculos

Am prins si finish-ul unei curse de maraton montan

Care nu i-a stors de toate puterile pe participanti

Cumparaturi traditionale in targ – branza de burduf

Masti

Si, oh, da, cozonac