Dune 40, Sossusvlei, Namibia

Namibia este o țară deosebit de întinsă. Este a 34-a țară de pe glob, ca mărime, dar din cauza faptului că nu este locuită decât de 2,5 milioane de locuitori, se află pe locul al doilea din lume în ceea ce privește densitatea. Locul al doilea din coadă. Cel mai puțin densă țară din lume este Mongolia. Și, sincer, parcurgând mii de kilometri prin Namibia, am ajuns să am aceleași sentimente – prin imensitatea sa și prin faptul că nu întâlnești picior de om zeci de minute în șir (mai degrabă, dai de vreun struț), ai un sentiment de libertate. Spre deosebire de Mongolia însă, Namibia are o rețea neașteptat de densă de drumuri pentru câte mașini sunt pe ele. Marea majoritate nu sunt asfaltate, sunt de macadam, dar sunt extrem de late (cred că, pe majoritatea porțiunilor, pot trece liniștit patru mașini simultan) și de calitate – poți să conduci ușor cu 100 km/oră, mai ales dacă ai un 4×4. Marea majoritate a mașinilor sunt 4×4, dar am văzut și mașini „normale”.

Prima dimineață în Namibia, au venit mașinile cu care urma să ajungem până la râul Zambezi. Niște 4×4 Toyota (brandul favorit pentru drumurile dure din Africa) cu 5 locuri și un portbagaj lung convertit special – ca un soi de container metalic în care se află un frigider, corturi, veselă, cazma și multe alte lucruri necesare pentru o călătorie plină de aventură. Mă rog, până la urmă am constatat că unele obiecte de care am avut realmente nevoie erau proaste (cricul ar fi putut ridica cu greu un Matiz, nu o mașină de trei tone sau ștanga care se rupea în momentul în care trebuia să tractezi orice mai greu de câteva kilograme), dar în rest, totul era foarte bine gândit. Se vede experiența atâtor ani de aventură în Namibia. În plus, sus, pe mașini, se pot ridica în cinci minute niște corturi. Teoretic, erau de două persoane, dar, probabil, mici. În fine, cu toată infrastructura pusă la punct, am pornit-o la drum.

Mașinile astea sunt clar concepute pentru zonele nelocuite. Prin Windhoek, mă simțeam ca elefantul prin vitrine cu porțelanuri, dar traversatul capitalei namibiene nu a durat prea mult. Vă dați seama că la o națiune care are 2,5 milioane de locuitori, capitala nu este foarte mare. Statisticile vorbesc de 325.000 de suflete, dar fiind atâta spațiu la dispoziție, este relaxant de largă – parcările sunt imense, la fel și curțile caselor. În fine, am ieșit pe o șosea asfaltată impecabil. Începusem să mă gândesc că drumurile acelea cu macadam sunt o legendă, dar după mai bine de câteva zeci de kilometri parcurși pe asfalt impecabil, am trecut pe șosele de macadam. Cum ziceam, și aici se poate merge tare, problema era că mașinile aveau ceva sistem GPS care, când treceam de o anumită viteză, începea să urle – dacă depășeam constant o anumită viteză, pierdeam asigurarea. Evident că am depășit-o frecvent, dar nu am avut nicio problemă care să implice asigurări. Adevărul este că dacă nu adormi la volan, la cât de late sunt șoselele și la ce puțin trafic e, e foarte puțin probabil să ai parte de vreun accident.

Prima destinație era zona Sossusvlei (înseamnă „Mlaștina de la capăt de drum”). Este o zonă cu unele dintre cele mai spectaculoase dune din lume, care, practic, opresc râul Tsauchab să ajungă până la mare, așa că apa se varsă într-o mocirlă. Pentru noi, în Europa, obișnuiți cu pâraie care se varsă în râuri, care se varsă mai departe în fluvii, care apoi se varsă în mare, asta sună un pic straniu – un râu care să se verse nicăieri, să se împotmolească într-o mlaștină. Dar în sudul Africii, în zonele aride, cu deșerturi impunătoare, fix ăsta e cazul. De exemplu, chiar și mai cunoscuta deltă Okawango din Botswana nu este o deltă lângă vreo mare. E fix în mijlocul continentului – este alimentată de un fluviu care nu are forța să străbată imensul deșert Kalahari, așa că se împotmolește în mijlocul continentului, creând o deltă.

Drumul spre Sossusvlei a fost lung, dar nu pot spune că plicticos. De când am trecut pe macadam, am început să avem sentimentul aventurii, iar imaginea acelui deșert pietros, cu forme geologice ciudate, cu plante exotice (deșertul nu înseamnă o zonă complet lipsită de viață), m-a fascinat. Am oprit la răspântii, am descoperit „orașe” construite de termite, am sperat să prindem apusul de soare, dar n-a fost să fie. Am ajuns în câmp fix când soarele apunea și trebuia să ridicăm corturile etc, etc.

Următoarele două nopți le petreceam la Sesriem Camping, unul dintre campingurile deținute de Namibia Wildlife Resorts – compania de stat care se ocupă de managementul parcurilor naționale și care deține și numeroase lodge-uri și campinguri prin aceste zone. Nu este nici cel mai ieftin, nici cel mai bun camping din zonă – dar are un avantaj cert – se află dincolo de poarta de intrare în interiorul Parcului Național Namib-Naukluft, care se deschide la răsărit (și se închide la apus). Practic, cei care stau în afara Parcului Național nu pot prinde răsăritul și apusul în interiorul parcului – deși am dubii, la răsărit erau mult prea multe mașini ca să fi fost în parc, dar în mod cert, a trebuit să se trezească cu noaptea în cap și să tragă tare pentru a prinde un răsărit.

Campingul ca atare era un camping normal, „cu de toate”. Existau niște zone repartizate fiecărui grup, în jurul câte unui copac unde se puteau înălța corturile și parca mașinile de safari. Aveam câteva prize (triplu ștecherele erau vitale pentru tot grupul), exista o țeavă cu apă, iar toaletele și dușurile erau la doi pași. Puteai să mergi liniștit desculț – zona era acoperită de un nisip fin. Iar cerul, ei bine, cerul era absolut superb după căderea  nopții. Ni s-a spus să avem grijă la șacali, dar parcă undeva nu am fost chiar convinși. Au venit noaptea, iar cineva din grup care și-a lăsat papucii afară i-a găsit mâncați de șacali, care își lăsaseră colții și într-o geantă de voiaj. Hei, suntem în Africa, în Africa sălbatică, o Africă unde animalele sălbatice sunt încă stăpâne. Cât or mai fi…

Ne-am sculat încă pe întuneric pentru a putea prinde momentul magic al răsăritului pe dune. Nu pot să zic că am fost foarte eficienți, când am pornit la drum, era cam târziu, dar în fine. Șoseaua care are vreo 50 km era impecabilă – asfaltată minunat și puteai să alergi în voie… Toată lumea se înghesuia la Duna 45, cea faimoasă din zonă. De unde numele de Duna 45? Simplu, pentru că se află la 45 km de intrarea în parc. Nu ne-am dus insa la Duna 45, ci ne-am oprit la o altă dună, înainte – hai să-i zicem Duna 40 (poate chiar ăsta îi era și numele). De jur împrejur, sunt mii și mii de dune de nisip, așa că am avut Duna 40 aproape doar pentru noi (a mai apărut un cuplu, la un moment dat). În depărtare, se vedeau zeci de mașini parcate la Duna 45 și o groază de omuleți cățărându-se pe dună.

Duna 40 este, ca și Duna 45, o dună portocalie-roșiatică. Apare așa, deodată, călare pe deșertul de piatră. La prima vedere, pare ușor de urcat – câteva zeci de metri, poate un pic peste 100 de metri diferența de nivel, așa că toți ne-am aruncat sandalele și ne-am afundat în nisip. Dar asta e și problema – te afunzi în nisip. Cu cât urci mai mult, cu atât nisipul este mai moale și te poți trezi scufundat până la genunchi. Dar asta contează cel mai puțin – nisipul este fin și parcă îți mângâie picioarele… Este răcoare, mai degrabă fresh, soarele strălucește, iar culorile dunelor din jur se schimbă în funcție de unghiul soarelui, dar și de densitatea celor câțiva nori care au apărut la un moment dat. Este unul dintre acele momente magice.

Unii preferă să coboare pe alt versant al dunei, ca pe un slalom la schi… în viteză, în pași mari, țopăind pe dună… Nu e niciun risc dacă vei cădea în viteză… nisipul este extrem de moale. Dar parcă mi-aș fi dorit mai mult timp sus, așa că nu am vrut să cobor de pe Duna 40 în viteză. Să admir peisajul, să mă bucur de această mare de dune, de culori vii, de soare.

Evident, am oprit și la Duna 45, dar nu mai erau așa de mulți oameni. Am decis să nu urcăm, experiența era identică, voiam să ajungem în Deadvlei, un alt loc cu adevărat spectaculos. Eu, înainte de a ajunge într-un loc, evit să văd imagini – foto sau video. Citesc mult, mă documentez, dar evit să văd – doresc să păstrez surpriza pentru momentul în care ajung acolo. În cazul Deadvlei, era imposibil să evit imaginile. Dar chiar și așa, în momentul în care am urcat dealul sau când am ajuns în fața lui, am rămas cu gura căscată. Dar să nu anticipăm.

De la Duna 40, Duna 45 și cine știe ce alte numere, după câțiva kilometri, se termină șoseaua asfaltată și începe o șosea plină de nisip pe care pot merge doar 4×4. Există o parcare unde oamenii își pot lăsa mașinile și, pentru câțiva dolari, pot merge mai departe cu niște vehicule puse la dispoziție de autoritățile parcului național. Noi am trecut, dar nu a fost ușor, chiar și cu 4×4…, e destul de mult nisip și „am înotat” la greu. Până la urmă, am ajuns într-o parcare, de unde am luat-o la picior.

Era cam miezul zilei și căldură apăsătoare. Un soare puternic, dispăruseră chiar și norii de la răsărit, așa că am plecat prin nisipul fierbinte spre Deadvlei. Ce e Deadvlei – înseamnă „mlaștina moartă” în afrikaanse și este practic o depresiune unde probabil pe vremuri exista apă, dar, din cauza schimbărilor climatice din ultimele secole, a secat. Copacii s-au chinuit ei, săracii, dar au murit… așa că acum, într-un decor înconjurat de dune portocalii-cărămizii (cea mai înaltă dună domină Deadvlei), se află o depresiune de un alb strălucitor, din care răsar înnegriți de timp și soare trunchiurile copacilor morți de secole. Am citit pe undeva că unii dintre ei au și 1000 de ani (câteva sute, sigur) și au supraviețuit datorită faptului că zona este complet aridă, aseptică.

Peisajul este cu adevărat impresionant. Te lasă cu gura căscată. Moartea, ca spectacol vizual. Trunchiurile ridicându-se la cer, unele, de-a dreptul contorsionate, reflectând chinul. Aduce un pic la nivel mental cu Pompeiul. Dar acolo moartea a venit subit, aici, probabil, acești copaci s-au chinuit zeci de ani. Vizual, locul este incredibil, unic, aș putea spune. Sau, cel puțin, eu nu am mai văzut. Aduce cu o planetă îndepărtată, dacă ar apărea o navetă spațială extraterestră, nu ar fi chiar de neconceput. Și fix acolo am rămas fără baterie la aparatul foto (îmi uitasem bateria de schimb în mașină). Dar și așa, făcusem extrem de multe poze în Deadvlei. Pentru că este incredibil… A… și pentru că am ajuns în mijlocul zilei, nu prea erau turiști… Un moment ideal pentru a reflecta, a admira, a simți.

Pe drumul de întoarcere, ne-am mai oprit pe la niște dune, am mai făcut niște poze. După-amiază, căldura a devenit oprimantă, așa că s-a decis să ne ascundem în restaurantul campingului, la o friptură și o bere rece. Și la un internet care mai mult nu mergea 😊. Acum, ce îți mai trebuie internet în mijlocul deșertului ?

Seara, am mers în canionul Sesriem, aflat la câțiva kilometri de camping, un canion săpat de râurile secate. Apă am mai găsit doar în capătul canionului, un soi de baltă cu apă statută, în jurul căreia se aflau niște plante. Îți dai seama de importanța apei doar când ajungi în zone aride – unde e un ochi de apă, cât de mic, răsare miraculos viața – plante, păsări, mici animale. Apa înseamnă viață și trebuie să fim conștienți de asta.

Începusem în forță excursia cu niște locuri absolut superbe. Greu de digerat… și era doar începutul. Ne-am urcat pe o dună aflată relativ aproape de camping, pentru apusul de soare, dar nu am mai avut parte de apus de soare, pentru că a apărut un nor fix la orizont. Poate în alte condiții, m-aș fi amărât un pic. Acum, deloc. Ziua fusese cu adevărat magnifică, încă eram sub impresia dunelor roșii, a Deadvlei-ului și a peisajului extraterestru din Sossusvlei. Acum înțeleg de ce te îndrăgostești de Namibia, când ajungi acolo. E inevitabil.

Imagini Sossusvlei – Sesriem – Deadvlei

Masinile noastre gata de plecare… vor urma 3500 km de-a latul Africii

Soselele impecabila de langa Windhoek

Dar imensa majoritate a soselelor din Namibia arata asa. Oricum, sunt de calitate buna, poti sa gonesti

Florile desertului

Pe drum, apar, asa deodata stanci spectaculoase

Cuiburi de pasari

Acele drumuri nesfarsite ale Africii

Momentul in care muntii devin rosiatici

Sesriem Camping – aici am poposit noi

Copacul „nostru” – ne-am parcat masinile, ne-am ridicat corturile…

Dis-de-dimineata, intram in parcul national

Un oryx tare matinal

Rasaritul de soare … atunci cand dunele iau literalmente foc

Duna 40

Impresionant. Incredibil. Memorabil

Pare aproape, dar e greu de urcat prin nisip 🙂

M-am descaltat, si la drum !

I believe I can fly

Altii o iau la fuga

Pe coasta dunei

Urmele noastre se sterg in cateva minute

Zona e vie

Inca tulburat

Duna 45. Multimea plecase, mai ramasesera doar cateva masini

Si lumea se catara

Peisaj viu

Parcarea inainte de a pleca la Deadvlei

Era pranz, totul ardea

Dar ce conta, am luat-o pe jos

Deadvlei. Fara cuvinte

Aceste trunchiuri de copac au si 1000 de ani.

Intr-o zona a mortii, exista atatea fiinte vii. Trebuie doar sa te uiti cu atentie

Nu ai 4×4 ? Poti sa iei o masina a parcului

Cea mai urata antilopa – antilopa gnu

Canionul Sesriem

Urme de apa

Inca o duna… descaltarea !

N-a fost sa fie apus de soare. Dar panorama a fost faina

Culorile apusului in Sossusvlei 🙂