Damaraland Living Museum
După ziua mai puțin interesantă de la Swakopmund (nu că nu ar fi fost chestii de făcut, dar am ajuns prea târziu), plecăm din nou la drum. Cele două Toyote încărcate cu provizii au pornit pe la orele prânzului spre nord, spre Skeleton Coast. Urma să trecem să vizităm focile de la Cape Cross și apoi pe la triburile din Damaraland, dar, plecând prea târziu, o parte din vizite le-am lăsat pe a doua zi dimineață.
Skeleton Coast suna amenințător și, într-adevăr, este o zonă periculoasă. Nu pentru noi, cei care mergem pe o șosea proaspăt asfaltată, ci pentru navigatorii ultimelor secole. De-a lungul istoriei, Skeleton Coast, care se întinde pe sute și sute de kilometri, din Angola până undeva spre centrul Namibiei, a fost o zonă urâtă de marinari – complet pustie, numai nisip și pietriș, fără surse de apă, fără localități cât de cât și uneori lovită de furtuni. Zeci și sute de vase au eșuat pe această plajă. Puțini știu că numele de Coasta Scheletelor nu provine de la marinarii morți, ci de la oasele balenelor mult-vânate de pescari. Deși coasta este înțesată de scheletele unor vase eșuate (ultimul vas eșuat este un vapor înregistrat în Japonia, dar toți membrii echipajului au fost salvați de Paza de Coastă a Namibiei), se pare că, cel puțin în ultimele două secole, nu au fost prea multe victime umane.
Într-adevăr, drumul de-a lungul Skeleton Coast nu este teribil de pitoresc. Plaja nu e cine știe ce, marea, de un albastru amenințător, în rest, o zonă plată de piatră și vegetație pipernicită. Cele mai spectaculoase și „instagramabile” vapoare sunt însă la sud, într-o zonă greu de atins cu 4×4-uri standard, dar la nord de Swakopmund se află poate cea mai populară epavă – e vorba de vasul Zeila, un vas eșuat aici în 2008, cel mai ușor de „găsit”. Deși sute de vase au eșuat pe Skeleton Coast, climatul destul de dur al regiunii le „mănâncă” și le face să dispară, așa că vase eșuate în anii ’40 – ’50, bunăoară, sunt acum doar niște bucăți de rugină pe plajă. În dreptul Zeilei s-a format o mică atracție turistică – un schelet uman expus artistic în nisip, plus vântul și nelipsita ceață de pe coasta Atlanticului de Sud. Totul creează o atmosferă stranie, vag înfricoșătoare.
O luăm la pas spre plajă, pentru a vedea mai bine epava. Prin minte îmi trec imagini din filme hollywoodiene, cu marinari curajoși luptându-se cu marea dezlănțuită, noapte, furtună, fulgere, oameni luați de valuri, glorie și extaz, lașitate și eroism. Da’ de unde… dacă deschizi un pic internetul , descoperi că Zeila fusese vândută de proprietarul namibian către o firmă indiană ca fier vechi, care o transporta trasă de un alt vas spre Mumbai, ștanga s-a rupt, așa că vasul a plutit în derivă și a ajuns eșuat pe malul Skeleton Coast… Oricum, imaginile sunt de neuitat.
Nu foarte departe, mai la nord, se află una dintre principalele rezervații naturale ale Namibiei – nu este întinsă, ca parcurile naționale gen Etosha, este destul de mică și compactă, dar aici se strâng aproape 100.000 de foci! Pe acest cap au debarcat la un moment dat navigatorii portughezi care au pus bazele descoperirii drumului spre India, care înconjoară continentul african pe la sud, lucru marcat de o cruce imensă, dar atracția numărul 1 sunt aceste foci. La prima vedere, pare un pic incredibil. Toți știm că focile sunt niște specii cărora le place frigul – cu blană și grăsime termoizolantă, iar Cape Cross este pe undeva pe la tropice. Ei bine, există colonii de foci care supraviețuiesc sau au supraviețuit până recent și în zone calde – am văzut foci aproape de Ecuator, în zona Paracas din Peru, iar până în anii ’50 au existat foci și pe Litoralul românesc. E drept, centrul focilor de la Marea Neagră a fost la capul Caliacra, ele fiind un obiectiv turistic pe vremea când Cadrilaterul era românesc, dar au dispărut după ce bulgarii au preluat controlul – nu neapărat că bulgarii au mâncat focile, mai degrabă pescarii lor le-au omorât, supărați că le mănâncă tot peștele. De fapt, focile mănâncă o groază de pește – am citit undeva că ele trebuie să mănânce zilnic o cantitate de pește egală cu 4-6% din masa lor (iar focile mascule mature ajung și la 800 kg pe zi). E ca și cum un om de 100 kg ar mânca 6 kg de hrană zilnic.
De ce sunt atâtea foci la Cape Cross? Pentru că pe aici se varsă un râu și este extrem de mult pește, plus că este o regiune puțin locuită de oameni. Deci, ideal. În plus, microclimatul este răcoros – apa Atlanticului este rece (pe aici trece un curent rece care merge până, hăt, prin Canare și Portugalia) și este foarte multă ceață (lucru pe care l-am resimțiți și noi). După ce am plătit taxa de intrare, ne-am ciocnit cu niște militari aflați pe acolo la ceva manevre. Ei se uitau curioși la noi, noi, la ei, până la urmă, ne-am împrietenit, când au dat și ei năvală în rezervație să-și facă selfie-uri cu foci 😊.
Deși pute îngrozitor (dacă ești mai simțitoriu de fel, ia-ți ceva plăcut mirositor să-ți pui pe nas), zona locuită de foci este fascinantă. Le vezi hârjonindu-se, certându-se, dormind cu capul pe pietre și, mai ales, înfruntând valurile. Focile sunt niște animale teribil de sociale (de aceea trăiesc mii de exemplare laolaltă) și, deși la prima vedere sunt foarte prietenoase și constructive (puii sunt îngrijiți în niște grădinițe ad-hoc de câțiva maturi), ele sunt foarte teritoriale și permanent au loc lupte pentru câte o palmă de loc (mă rog, sunt și destul de înghesuite). Un mascul poate avea un harem de 5 până la 25 de femele și într-adevăr nu e o idee bună să te iei cu vreunul la harță. Urlă cât îi țin plămânii, deși multe consoarte dorm duse în această hărmălaie generală. Cum ziceam, masculii pot ajunge și la 400 kg, dar femelele țin la silueta lor, așa că se mărginesc să aibă 75 kg și să fie mult mai rapide și agile. Au și dușmani naturali – șacalii și hienele sunt mari amatori de pui de focă.
După vreo oră petrecută printre foci, urmărind amuzat cum se certau, cum dormeau, cum se plimbau caraghios pe malul mării (pe cât de rapide și agile sunt în mare, pe atât de neîndemânatice și de lente sunt pe pământ), cum urlau sau își controlau copiii neascultători, am plecat mai departe. De data asta, am abandonat coasta Atlanticului și am început să pătrundem în interiorul continentului negru. Din acel moment, ne despărțeam de mare și nu aveam să o revăd decât pe zborul spre Europa, când am traversat Marea Mediterană 😊. Reapar acele stânci răsărind neașteptat și solitare în mijlocul deșertului de piatră, ne-am oprit pe la un sat al tribului himba (nu o să scriu acum despre ei, le voi dedica un episod separat, deoarece, alături de boșimani, sunt cel mai interesant trib din Namibia) și apoi, mai departe, spre Twyfelfontein (da, știu, afrikaans este o limba grea, cam greu de reținut acest toponim, ca idee, înseamnă Fântâna Dubiilor), unde am ajuns după căderea nopții (dar, pe drum, am avut parte de un apus de soare genial, în compania girafelor 😊).
La Twyfelfontein, am dormit într-un camping numit Aba Huab. Am ajuns după căderea nopții, așa că nu am găsit pe nimeni (am fost singurii oaspeți). Ca și în Sesriem, am parcat lângă un copac unde se află un bec chior și prize (pentru a ține frigiderele din mașină să funcționeze) și am început să bâjbâi în căutarea toaletei. Nu era chiar ușor de găsit, așa că am început să verific toate ușile din clădirea principală… și tot cotrobăind în căutarea toaletei, am descoperit cu stupefacție o cameră de-a dreptul luxoasă – pat curat, moustiquaire, baie proprie, totul, impecabil de curat. După ce i-am întrebat și pe restul dacă sunt interesați și cum nimeni nu și-a asumat curajul, am decis let’s do it! Așa că am renunțat la cort și am dormit la 5 stele, având grijă ca dis-de-dimineață să mă strecor pe nesimțite din cameră și să las totul impecabil, la locul lui 😊.
Twyfelfontein este faimos pentru desenele populațiilor de demult, de pe pietre. Zona a fost și este locuită de tribul Damara, dar în anii ’40 a fost colonizată de afrikaans, albi veniți din Africa de Sud… Numele vine de la faptul că fiind o zonă deșertică, era dificil să găsești o sursă de apă… Fântâna dubiilor provine de la faptul că acolo era o fântână care uneori era plină, alteori era uscată… era o loterie. În 1964, în urma unui plan de segregare a Namibiei după model sud-african, întreaga zonă a fost cedată populației locale, iar coloniștii albi s-au mutat într-o zonă a Namibiei mult mai mănoasă. Urmele unei case afrikaans poate fi văzută la intrarea în zona desenelor.
Desenele de pe stânci au fost făcute de cei mai vechi locuitori ai Namibiei – populația San (sau boșimani). Ei nu aveau unelte de metal (au descoperit metalul mult mai târziu), așa că se pare că au fost râcâite cu unelte din cuarț. Ca și în cazul desenelor rupestre pe care le-am văzut în Valltorta, Castellon sau în Las Geel, Somaliland, imensa majoritate a desenelor redă animale – sursă de hrană, dar și de adulare (lei, zebră, girafe, dar și, surprinzător, o focă, deși oceanul e la vreo 100 – 200 km, o distanță pe care mulți ar crede-o de neacoperit pentru perioada respectivă). A… am uitat să vă zic când au fost create. Ca și în cazul desenelor rupestre din Somaliland, perioada estimată este destul de lungă – specialiștii zic că au între 2 000 și 10 000 de ani vechime. Într-adevăr, e o minune că au supraviețuit, dar clima aridă întotdeauna ajută…
Spre deosebire de alte picturi din perioada Epocii de Piatră, descoperite prin lume, acestea au fost realizate în aer liber, pe roci și nu în peșteri. Sunt mii și doar ghidul nostru ni le poate indica pe unde le găsești – e drept, este obligatoriu să intri în zona protejată doar în prezența unui ghid local. Dar poveștile lui sunt extrem de interesante – ne povestește de boșimani, de Damara, de faptul că cei care au creat aceste opere erau foarte întreprinzători și cu spirit de călători (dovadă e faptul că se află și picturi cu focile aflate extrem de departe) și mai ales ne arată principala pictură din Twyfelfontein – un leu cu o coadă extrem de lungă și cu cinci degete la capătul cozii… nu este un leu, ci un șaman, care se poate transforma într-un leu în momentul în care intră în transă, pentru a lecui vreun consătean.
La nici 10 km de pietrele cu desene, se află un loc care, la prima vedere, ar părea artificial, dar după ce am mai văzut unul, mi-am dat seama că este o idee bună. Se numește Damaraland Living Museum. Damaraland este regiunea în care ne aflăm (locuită în majoritate de tribul Damara), iar Living Museum este, de fapt, un muzeu al satului aflat lângă un sat Damara. Dacă populația Damara (ca, de altfel, majoritatea triburilor namibiene) a intrat în epoca modernă, renunțând la numeroase tradiții, obiceiuri și activități strămoșești, acest Muzeu Viu (precum și cel pe care l-am văzut la boșimani în zilele următoare) are darul să reînvie aceste obiceiuri și tradiții. Este, să zicem, un Muzeu al Satului, dar spre deosebire de cele din București sau Sibiu, apare și componenta umană.
Am fost întâmpinați încă de la intrare de un tip extrem de slab, dar înalt, aproape dezbrăcat, vorbind o engleză impecabilă. El va fi ghidul nostru. Muzeul este bine gândit – printre niște stânci (intrarea e spectaculoasă, ca printr-un minicanion), au fost construite case tradiționale Damara. Locuitorii poartă hainele tradiționale (adică, sunt complet dezbrăcați, exceptând ceva material textil în zona organelor sexuale). Sunt locuitorii satului învecinat, care vin aici „la muncă”, atunci când sosesc turiștii – se dezbracă de hainele moderne și se apucă de meșteșugurile tradiționale. După ce pleacă turiștii, își ascund sânii în spatele tricourilor cu New York importate la mâna a șaptea din Europa și își văd de treburile lor.
Dar Living Museum reconstituie viața arhaică tradițională a tribului Damara, unul dintre cele mai vechi din Namibia. Tipul vorbitor de o engleză pe care mulți britanici ar invidia-o ne-o aduce pe doamna-vraci a satului, care ne prezintă toate ierburile medicinale din dotare și ce pot face acestea, apoi descoperim cum fierarii confecționează unelte multifuncționale (care pot fi folosite pentru a bate cuie sau să te scarpini pe spate…), pentru ca, la final, să asistăm și la un spectacol cu muzică și dansuri tradiționale. Într-adevăr, o incursiune interesantă în Africa de odinioară. Dacă am fi avut mai mult timp, indiscutabil am fi făcut mai multe – Damara au creat „pachete” de experiențe – de exemplu, poți să mergi cu ei la vânătoare, folosind, evident, doar mijloace tradiționale.
Au urmat nesfârșitele drumuri de macadam namibiene, încercând să ne apropiem de următoarea noastră cazare, la doi pași de intrarea în parcul național Etosha. Ei bine, în Africa nu trebuie să-ți faci o planificare foarte strictă, pentru că întotdeauna se poate întâmpla ceva. Așa cum s-a și întâmplat, când a doua mașină a grupului și-a ars ambreiajul. Care a fost motivul e neclar, cert este că am rămas cu mașina în drum pe undeva pe drumuri prăfuite de munte. Nicio problemă, am zis, avem ștangă și va merge tractată până la prima localitate, iar de acolo vedem – poate găsim vreun meșter. Ei bine, ștanga nu a funcționat – era potrivită să tractezi vreun Matiz, nu un mamut de două tone și ceva, așa că la fiecare smucire cât de mică, se rupea, ajungând literalmente bucăți.
Deși nu am fost deloc popular, am propus să-i abandonăm acolo pe cei din mașina a doua (nu păreau să fie lei prin zonă, mai degrabă antilope și câteva girafe) și să gonim spre primul orășel cât de cât – Khamanjab, aflat la vreo 70 km, pentru a aduce ajutoare. Sau să cumpărăm o ștangă mai ca lumea – pe maps.me apăreau niște benzinării și chiar și un service auto. Sigur ne vom descurca. Așa că am gonit mașina 1 spre Kamanjab. Oprim la benzinăria Shell de la intrarea din oraș – nu vând decât benzină, nu au vreun magazin care să vândă produse auto (eventual, găsești un frigider complet nefolositor, cu Coca-Cola). Ne ducem la service – închis. E un telefon clar afișat la poartă, dăm telefon, dar proprietarul e, din păcate, plecat din Kamanjab și nu vine decât a doua zi. Revenim la Shell și intrăm în vorbă cu o puștoaică destul de dezghețată, care vinde benzină. Ne arată o clădire aflată undeva în afara orășelului, unde, zice ea, locuiește o familie care are ceva business cu nu știu ce utilaje. Ne uităm pe hartă și descoperim că e o pensiune, Ann’s Lodge & Camping Kamanjab.
Trecem râul, ajungem la poarta de fier și imediat apare o doamnă mai în vârstă. Vom avea parte de o mostră de cultură afrikaans – oameni practici, săritori, care nu vorbesc mult, dar fac. Îl cheamă pe bărbatu-su, acesta probabil stând cu o bere în fața televizorului, se îmbracă imediat, își scoate camioneta, caută în magazie niște ștăngi potrivite din metal și, în zece minute, sunt gata de ducă. Între timp, inspectam și casele pensiunii – și decizia e clară. Rămânem aici – este o oază absolut superbă, niște căsuțe confortabile, cu tot ce vrei, liniște. Cum plătim? E un supermarket în oraș care ia carduri, putem plăti a doua zi acolo cu cardul. E al unor prieteni (evident, tot afrikaans). Ca și benzinăriile. Ca și service-ul. Tot ce se întâmplă în orășelul asta este deținut și operat de afrikaans albi. Un microcosmos care reflectă situația la nivel național. Sau, mai bine zis, internațional – la fel e și în Botswana, la fel e și în Africa de Sud și ar fi fost și în Zimbabwe, dacă regimul Mugabe nu ar fi alungat albii. Rezultatul? Din cea mai bogată țară a Africii, Zimbabwe a devenit una dintre cele mai sărace în competiție directă cu Mali, Niger sau Ciad…
Am petrecut o noapte incredibil de plăcută la Ann’s Lodge & Camping. Căsuța cu atâta bun-gust, atât de confortabilă, atât de dotată – de la baie și bucătărie la nelipsitul grătar din fața căsuței. Am stat prin multe locuri mai luxoase la viața mea, dar aici m-am simțit cu adevărat minunat… Și a doua zi dimineață, ne-am trezit cu o mașină de înlocuire pentru cea cu ambreiajul ars, adusă pe platformă, hăt, tocmai de la Windhoek, din capitală, de la aproape 500 km… Namibienii ăștia sunt al naibii de nemți. Nemții Africii.
Imagini Skeleton Coast – Cape Cross – Twyfelfontein – Damaraland – Kamanjab
Welcome to Skeleton Coast
Zeila a esuat in 2008
E destul de aproape de tarm
Iar langa Zeila, au aparut si vanzatorii de suveniruri
Intalnire cu armata namibiana
Am fost intampinat de niste foci la Cape Cross
Niste, sunt mii !
Ce haioase sunt focile…
Si adulti si pui 🙂
Caraghioase si neindemanatice pe pamant, agile si incredibil de rapide in apa
Mama si fiica
Nu sunt la balaceala, ci la pescuit 🙂
Traiasca prietenia romano-namibiana
Am condus si eu cateva sute de kilometri prin Namibia
Pe drum, am dat de un sat de himba
Cu toate podoabele la vedere
Ce au in cap e opera de arta si inginerie 🙂
Bebeluselor, dansati !
Si se pusera pe dans 🙂
Cele trei gratii
Imperator fan club – filiala Namibia
Fotomodele stand lasciv pe masini de lux
Apus de soare cu girafa
Seara pica bine un gratar la camping
Aici am dormit eu la Twyfelfontein in lux si decadenta 😉
Am vazut pasarea asta peste tot prin Namibia si Botswana. Seamana cu un tucan, dar nu stiu ce e
Altii au dormit la inaltime 🙂
In frunte cu ghida spre opera de arta paleolitica
Trebuie sa recunosc ca ghida avea un zambet stelar
Operele de arta ale boshimanilor au supravietuit mii de ani
Zona era plina cu animale in acea vreme
Sunt mii de astfel de opere pe teritoriul Namibiei
Iata-l pe samanul-leu
Stanca magica de la Twyfelfontein
Intrarea in Damaraland Living Museum – trebuie sa recunosc ca e spectaculos 🙂
Exista si pachete speciale (ca idee, 1 euro = 16 dolari namibieni)
Ghidul era elevat – vorbea o engleza pe care multi britanici ar invidia-o
Un sat damara traditional
Unealta multifunctionala – bati cuie, recoltezi nu mai stiu ce, te scarpini pe spate
Farmacista satului, specialista in plante de leac
La umbra, la dolce vita farniente
E soare, e cald, e o zi faina … sa zambim deci 🙂
Cel mai tanar membru al tribului Damara
Una din artizanele satului
Finalul vizitei se lasa evident cu dans
Bebelusele din Damaraland
Si prim-solista Baletului din Damaraland
Unul din liderii satului
La iesire, ca in orice muzeu civilizat, magazinul de suveniruri
Din nou la drum printr-un peisaj de poveste
Ne-a sarit si zebra in drum
Dar ni s-a ars si ambreiajul
Iar stanga era perfecta pentru un Matiz
In Kamanjab, am primit ajutor de la localnici. Nu a pregetat nici o secunda sa se urce in masina si sa plece sa tracteze masina ramasa pe drumuri
Iar Ann’s Lodge & Camping e pur si simplu sublim
Foarte dragut living-ul, nu-i asa ?
