A vizita Africa înseamnă de cele mai multe ori să te duci să descoperi extraordinarele sale parcuri naționale. Cu puține excepții (Lalibela sau Gonder în Etiopia, Stonetown în Zanzibar, Cape Town), Africa sub-sahariană nu are niște orașe excepționale care merită să bați atâta drum pentru a le vizita. În schimb, Africa atrage prin peisajele sale naturale, prin fauna sa, prin tradițiile și obiceiurile sale – unele păstrate cu strășnicie de anumite comunități. Dar probabil cea mai profundă experiență este să te întâlnești cu acele animale pe care le-ai văzut în Europa doar la TV sau în cine știe ce grădini zoologice, iar de data asta să le vezi în libertate, la doi pași de ține. Pentru mine, este un sentiment unic, una dintre marile bucurii din experiențele mele de călător. Am rămas surprins în Namibia de faptul că  ne-am întâlnit cu girafe, zebră, antilope și elefanți și în afara parcurilor naționale, prin câmp pur și simplu. Motivul e simplu – Namibia este o țară extrem de puțin densă (după Mongolia, este statul cu cea mai mică densitate de populație din lume), așa că încă este loc pentru animale. Dar, evident, cea mai mare concentrație de animale sălbatice este de găsit tot în parcurile naționale.

Parcul Național Etosha este cel mai important parc național de protejare a faunei din Namibia. Este undeva în nordul Namibiei și a fost recunoscut drept „Game Reserve” de către germani, în 1907. A fost ridicat la rangul de Parc Național de autoritățile sud-africane (care ocupaseră Namibia) în 1967. Actualmente, are circa 22.000 kmp, dar la început era cam de 4 – 5 ori mai mare… Din cauza presiunilor populației, suprafața a trebuit să fie redusă, redusă, redusă, ajungând la dimensiunea de azi. Dar și așa, este un parc destul de mare (Serengeti, în Tanzania, de exemplu, are 15.000 km pătrați). Numele de Etosha vine de la cuvântul Oshindonga (nu prea văd legătura, dar asta zic lingviștii), care înseamnă „Marele Loc Alb” – și așa este – în mijlocul parcului național există un „pan” – albia unui imens lac secat.

Spre deosebire de parcurile naționale din estul Africii care sunt pline de vegetație, Etosha este mult mai arid. În principiu, și aici sunt două sezoane (cel ploios ține oficial din noiembrie până în aprilie, cel secetos, în restul timpului), dar ultimul sezon ploios a fost caracterizat printr-o secetă profundă… așa că în loc să găsim la sfârșit de martie un parc verde, plin cu ochiuri de apă, am descoperit un deșert cu tufișuri pipernicite care tânjeau amarnic după apă. Pentru un turist, situația asta e favorabilă – datorită lipsei de ploaie, nu există apă peste tot, așa că animalele sunt mult mai grupate – se strâng în jurul puținelor lacuri și iazuri care încă rezistă, așa că ai ocazia să le vezi într-o concentrație mai mare… dacă ar fi plouat, ar fi fost apă peste tot și s-ar fi dus care încotro.

Parcul Național Etosha este destul de compact. Există un drum principal de aproape 200 km care străbate parcul național, din care ies tot soiul de drumuri laterale. Evident, ai mai multe șanse să vezi mai multe animale dacă o iei pe drumurile laterale, dar noi eram în grabă. Dacă nu s-ar fi ars ambreiajul mașinii a doua, am fi dormit la un lodge la porțile parcului și am fi intrat de la primele ore ale dimineții, așa, am ajuns cândva după prânz.

Regula de aur la orice parc național, nu numai la Etosha, este să te școli cu noaptea în cap – animalele sunt mai active la primele ore ale dimineții și la sfârșitul zilei. În mijlocul zilei, când, în general, este un soare puternic, animalele (ca și omul, de altfel) tinde să se ascundă la umbră și să-și facă siesta. Mă rog, cea mai mare parte a oamenilor a renunțat la siestă din considerente sociale (în special, de muncă), dar ceea ce fac mediteraneenii – celebra siestă – este un obicei natural ancestral și absolut normal. În prima mea experiență de safari (în Kenya și Tanzania), programul era în general cam așa: deșteptarea pe la 5, 5 și ceva să ieșim în parc. Apoi, pe la 8 – 9, reveneam la lodge pentru micul dejun, un pic de leneveală la piscină, eventual plecare spre următoarea locație, masă, iar apoi, ieșirea pe după-amiază.

Am intrat pe la poarta Ombika, aflată undeva prin centru, și de acolo am ajuns imediat la unul dintre complexele turistice ale NWR (Namibia Wildlife Resorts – rețeaua de campinguri și lodge-uri de stat care, în cele mai multe cazuri, sunt singurele din interiorul parcurilor naționale). Restul de lodge-uri sunt la intrarea în parcuri naționale și-ți ia ceva timp până te înregistrezi, plătești etc., pierzând primele minute de dinainte de răsăritul de soare sau la răsărit, când animalele sunt cele mai active. Aici, la NWR, erau magazine (în inventor, însă), unități de cazare, restaurant și un turn care mi-a adus aminte de turnul Chindiei. M-am urcat în vârf pentru a descoperi un crâmpei din această câmpie aridă de un alb strălucitor, numită Etosha.

Am luat-o apoi pe șoseaua principală, spre ieșirea din vestul parcului. Dacă fix după poarta de intrare ne-a întâmpinat un oryx curios, aici au început să apară și restul rezidenților – o girafă care se apleca să mănânce din tufișurile destul de pipernicite, o turmă de zebre imposibil de fotogenice, antilope Thomson, gnu și alte erbivore. De departe, favoritele mele sunt zebrele și girafele. Nu știu de ce, mi se par cele mai faine animale – zebrele sunt elegante, iar girafele, pe lângă înălțimea lor neobișnuită, se mișcă precum niște extratereștri din filmele cu bugete reduse. Din păcate, nu am avut parte de carnivore, deși știu că în parc trăiesc și lei, și gheparzi. În schimb, păsări, multe păsări, și destul de colorate…

Concentrația de faună a fost rezonabilă, mai ales prin zonele cu ochiuri de apă – nu se compară cu Ngorongoro sau Masai Mara – Serengeti, dar acolo condițiile de vizibilitate sunt net superioare – acolo sunt câmpii cât vezi cu ochii și, din când în când, câte un arbore acacia, imposibil de fotogenic, poți vedea pe kilometri întregi. Aici, în Etosha, multe tufe, trebuie să ai un ochi format sau noroc cu carul pentru a vedea… dar nu mă pot plânge … de-a lungul șoselei, ne-au ieșit în întâmpinare toate erbivorele parcului.

Cum ziceam, în mijlocul parcului național este un Etosha pan, albia secată a unui rău. Autoritățile parcului național au construit un soi de drum prin mijlocul lacului (în parc nu ai voie să conduci off-road, doar pe șoselele marcate, așa că trebuie să ai binocluri și mulți zoomi la aparate foto, pentru că de multe ori poți vedea animale departe și nu ai voie să te apropii, dacă nu e șosea marcată). Lacul secat Etosha arată din nou ca în filmele de tip Star Wars – alb, alb, alb, un deșert alb de nisip cât vezi cu ochii. Parcă îl așteptam să-l văd pe Skywalker zburând pe cine știe ce vehicul spațial, în schimb au apărut nori negri de furtună… parcă și mai spectaculos 😊.

Parcul Național Etosha este deschis de la răsărit până la apus. Cum noi am intrat destul de târziu prin parc, am dorit să vedem cât mai multe animale, așa că ne-am tot oprit pe drum. Rezultatul? Am ajuns extrem de târziu, dincolo de lăsarea întunericului la poarta Namutoni, poartă din extremitatea estică ,și, spre surprinderea noastră, poarta Namutoni era ca o poartă de cetate – zdravăn zăvorâtă, garduri de jur împrejur, imposibil să ieșim din parc. Și nimeni prin zonă. Noroc că ne-am întâlnit cu niște angajați care plecau și, după multe negocieri, zâmbete, telefoane la șeful (care voia să le-o tragă celor de la poarta prin care am intrat că ne-au dat drumul prea târziu), până la urmă, am ieșit fără vreo amendă. Doar cu un avertisment 😊.

Planul zilei era să vizităm dimineață Etosha și apoi să ieșim în cursul după-amiezii și să tragem încă 450 km până la Tsumkwe, un orășel aflat la granița cu Botswana în zona locuită de triburi san (boșimane). Dar fiind obosiți, fiind deja noapte, era practic imposibil să ajungem până la Tsumkwe (am fi făcut cel puțin cinci-șase ore), așa că am decis să ne oprim în primul oraș din drum, în Tsumeb. Noroc că aveam SIM Namibian, așa că după o căutare scurtă, am descoperit Tsumeb Backpackers & Safari, un lodge cu prețuri mai mici și cu ratinguri foarte bune. Dat telefon, au destule camere. Iuhuuu!

Și toate review-urile au avut dreptate. Locul chiar era cool. Camere curate și faine, o dubiță Volkswagen model din acela vechi transformat în bar, cocktailuri, bere, vin sud-african, tot ce-ți dorești. Și o gazdă care, aparent, nu are cuvântul „imposibil” în vocabular. Era și o mică piscină care îmi făcea cu ochiul, dar eram prea obosit, iar a doua zi, era musai să tragem până la Maun, să trecem granița în Botswana. Granița se închide la ora 17:00, iar Maun era la 730 km distanță ! Așa că după cină (care nu a fost chiar de taină), m-am retras cu torțe în cameră… A doua zi, era musai să-i vedem și pe boșimani. Dacă himba sunt cei mai colorați și ornați dintre triburile Namibiei, boșimanii sunt cei mai interesanți – sunt cei mai vechi locuitori ai Africii, și mulți cercetători susțin că sunt strămoșii rasei umane.

Imagini Etosha National Park

Intrarea in parcul national

Tot soiul de suveniruri la intrarea in parc

Imediat de la intrare ne saluta un oryx

Turnul din Etosha – zici ca e Turnul Chindiei 🙂

Etosha – foarte uscata

Din locuitori parcului Etosha: girafe

zebre

antilope Thompson (alaturi de prietenele lor, zebrele)

Imi plac mult zebrele astea !

Soseaua din Etosha – nu foarte diferita de cele din afara parcului

Turma de antilope gnu

Teribil de elegante

Prin lacul secat … se apropie furtuna

Un gnu

Hopaaaa, uite si un elefant

La iesirea din parc – portile ermetic inchise

In sfarsit un loc de odihna – Tsumeb Backpackers & Safari

Imi place parola 🙂

Elegant, curat, minunat