Drumul Mătăsii, care a legat de-a lungul secolelor China de Europa, a dus nu numai la bogăție, atât materială, cât și spirituală (ideile și tehnologiile au circulat și ele alături de mătăsuri, lână, ceai, aur, porțelan și de alte mirodenii), cât și la dezvoltarea unor orașe impozante și, de multe ori, extravagante. Deși există numeroase versiuni ale Drumului Mătăsii (nu a existat un drum unic, existau tot soiul de opțiuni și mai pe la sud, și mai pe la nord), unul dintre cele mai circulate a fost cel care străbătea Asia Centrală prin zona fluviului Amu Darya, unul dintre cele mai importante surse de apă, dătătoare de viață și dezvoltatoare de civilizații. Aici, au apărut trei cetăți fantastice – Khiva, Bukhara și Samarkand, cetăți care în ziua de astăzi sunt niște importanți magneți turistici.

Uzbekistanul nu este o țară bogată, dimpotrivă. Are ceva petrol, nu prea mult, iar de-a lungul ultimului secol, s-a bazat pe producția de bumbac (cel puțin, așa au decis planificatorii de la Moscova – ca Uzbekistanul să producă bumbac, cât mai mult bumbac, să-i bată pe americani la producția de bumbac). Consecința ecologică a fost dramatică pentru Marea Aral – apa celor două mari fluvii care o alimenta a fost deturnată spre câmpurile de bumbac (o producție care cere foarte multă apă) și, astfel, Marea Aral a ajuns un lac prăpădit. E drept, după destrămarea URSS, Uzbekistanul a renunțat la unele câmpuri de bumbac, încercând să-și diversifice producția agricolă (în ultimă instanță, oamenii nu mănâncă bumbac, mai au nevoie și de roșii, castraveți, dovlecei și de alte legume), dar, în continuare, se folosesc la greu irigațiile.

Uzbekistanul mi-a prilejuit o călătorie în timp. Evident, centrele istorice te teleportează cu multe secole în urmă, dar dacă te plimbi prin orașele noi, prin zonele „normale”, vei avea sentimentul că te afli în România anilor ’80 – ’90. Cam aceleași magazine, cam aceleași mărfuri, cam aceleași bazaruri, cam aceleași mașini (90% din flota de automobile a Uzbekistanului este formată din Daewoo și urmașul lui, Chevrolet – cu Matizuri, cu Tico, cu ce îți mai aduci aminte din anii ’90). Dar, spre deosebire de România lui Ceaușescu și a lui Iliescu, Uzbekistanul condus până în 2016 de nemuritorul Ismail Karimov (surprinzător, a murit și el, la un moment dat) a pus accentul pe curățenie, ordine, disciplină și, în plus, s-au pompat bani zdraveni în restaurarea vechilor centre istorice, iar odată cu liberalizarea vizelor, rezultatele s-au văzut instantaneu. În 2018, aproximativ 5 milioane de turiști străini au vizitat țara (spre comparație, în România au venit doar 2,8 milioane de turiști străini, deși noi avem legături de transport multiple cu țări generatoare de turism, în special din Europa, suntem în buricul târgului, nu suntem la ore și ore distanță de Europa, China sau India, cum e Uzbekistanul). Acei 5 milioane de turiști nu au venit de nebuni, au venit pentru că au ce vedea – tripleta orașelor istorice și nu numai.

Dar în articolul de azi o să mă rezum la ce am văzut eu – tripleta Khiva – Bukhara – Samarkand, plus Tashkentul, capitala țării, un oraș nou, reconstruit după cutremurul catastrofal din 1966, care a distrus tot orașul – 300.000 de oameni au rămas fără locuințe, dar numărul de morți a fost infim – cifrele oficiale, care nu sunt de crezut, au anunțat doar 15 morți, neoficial se vorbește de 200 până la 500 de morți. De unde numărul ăsta scăzut? Simplu, orașul era construit din chirpici și, deși clădirile s-au prăbușit, nu au ucis oameni sub ele. În 1966, Tashkentul era un oraș tipic central-asiatic, cu puține clădiri construite sub sovietici – singura clădire mai importantă construită de sovietici a fost cea a teatrului (construită de prizonieri de război japonezi), care a supraviețuit intactă cutremurului (fie vorba între noi, acesta nici nu a fost foarte mare, doar 5,1 grade Richter), așa că sovieticii s-au bucurat să-și vadă reconfirmată superioritatea… prin urmare, Tashkentul a fost reconstruit de la zero în dulcele stil sovietic.

Khiva este, de departe, orașul de care m-am îndrăgostit. Nu pot să spun că Bukhara și Samarkand nu sunt superbe, că nu au niște clădiri minunate, dar Khiva este altceva. Khiva este exact tipul de oraș pe care îl iubesc – este, practic, neschimbat de secole. Înconjurat de niște ziduri impozante, odată ce pătrunzi prin una dintre porțile cetății, ajungi într-o lume demult apusă – palate, minarete, moschei, medrese, faianță albastră, curți imense, practic miniorașe în oraș… practic, dacă ți-ai intersecta pașii cu vreo caravană cu cămile pline de mărfuri, ți s-ar părea normal.

Khiva este tipul acela de oraș care chiar te transpune într-o epocă demult apusă, iar principalele monumente sunt perfect restaurate. Unul dintre cele mai interesante este minaretul Kalta-Minar, un minaret complet acoperit cu faianță strălucitoare. Povestea spune că unul dintre emirii de Khiva de secol XIX a vrut să construiască acest minaret imens, extrem de înalt, din vârful căruia să poată fi văzută Bukhara (planul era imposibil, Bukhara este la peste 400 km distanță), dar dându-și seama că e imposibil, s-a oprit (minaretul este clar neterminat). O altă legendă spune că emirul a vrut să construiască minaretul să aibă circa 80 de metri înălțime, o înălțime amețitoare pentru perioada respectivă. Când emirul din Bukhara a auzit de construcția din Khiva, a vrut și el ceva la fel (poate, chiar mai înalt), așa că emirul din Khiva s-a speriat că arhitectul lui va fugi la Bukhara, plătit mai bine, și… l-a ucis. Nemaiavând cine să termine minaretul, acesta a rămas așa, neterminat, la doar 29 de metri. Dar, și așa, acesta arată incredibil, strălucitor, potrivindu-se perfect cu vechea medresă transformată în hotel, din orașul vechi.

Bukhara este orașul sacru al Asiei Centrale. În perioada de expansiune a islamului, deși un pelerinaj la Mecca era dorința oricărui credincios, această călătorie era practic imposibilă pentru 99,9% dintre locuitorii zonelor îndepărtate, cum sunt Asia Centrală și Nordul Africii. Așa că au apărut orașele sfinte, aflate ceva mai aproape – e drept, un pelerinaj în astfel de orașe nu era la fel de important ca unul  la Mecca, dar orișicât, Allah te vedea mai bine decât dacă nu ai mers nicăieri. Astfel de orașe sfinte sunt Kairouan în Tunisia, Damasc în Siria, Ierusalim în Palestina, Harar în Etiopia și, ați ghicit, Bukhara în Asia Centrală. Așa că Bukhara este plină de moschei și medrese (școli coranice), una dintre ele fiind încă în funcțiune. Uzbekistanul este o țară laică (se bea alcool la greu), Karimov a dorit să împiedice reapariția sentimentelor religioase ale populației, așa că a pus multe piedici – nu mai există decât două școli coranice în toată țara care pregătesc imami, în centrul vechi al Bukharei fiind una dintre ele (poți să intri în holul de la intrare, în rest, doar dacă ești profesor, student sau invitat).

Bukhara are, de asemenea, un centru vechi compact, dar fără să fie complet separat de orașul nou, cum e în cazul Khivei. Clădirile sunt însă mai monumentale – moschei, palate, medrese. Emirul de Bukhara a fost unul dintre cei mai bogați emiri din zonă, în perioada pre-sovietică, iar statul său a rezistat până în 1920, când a fost ocupat de bolșevici. Emirul s-a refugiat în Afganistan, unde a și murit (fiica sa a devenit una dintre faimoasele voci ale radioului afgan – mai întâi, la Radio Afganistan, ulterior la Radio Libertatea, varianta Europei Libere pentru URSS). Puternica dinastie din Bukhara a construit un palat impunător – un adevărat oraș în oraș. Se numește Ark, domină orașul și poate fi vizitat.

În plus, Bukhara are, probabil, unul dintre cele mai ofertante bazaruri din Uzbekistan. Dacă vrei să îți cumperi produse tradiționale – de la covoare la lămpi și obiecte de ceramică, Bukhara este o idee bună. Nu știu dacă sunt cele mai mici prețuri, dar în mod cert ai cele mai multe opțiuni. În plus, există câteva cartiere vechi, istorice, cu locuințe ale vechilor negustori, din care multe au fost transformate în case de oaspeți – nu toate, așa că poți locui alături de localnici, pentru un pic de culoare locală.

Samarkand – dacă Bukhara și, mai ales, Khiva și-au păstrat compacte centrele orașelor vechi, Samarkandul nu chiar… o bună parte din zona centrală veche a orașului  este acum un parc, în schimb aici vei găși cele mai strălucitoare monumente de pe tot teritoriul țării. Piața centrală, Registan, este o minune – trei clădiri cu fațadele de faianță strălucitoare străjuiesc vechea piață centrală ca într-un dialog permanent. În plus, aici se află moscheea în care este îngropat Timur Lenk, eroul declarat național al Uzbekistanului (statuia lui o poți vedea peste tot prin țară). Cimitirul este aflat undeva în afara orașului vechi, cu capele fantastice din faianță albastră.

Un lucru interesant de observat când eșți în Samarkand sunt gardurile… orașul vechi fiind lăbărțat și parțial distrus, zonele istorice sunt înconjurate mult mai mult, în Samarkand decât în celelalte orașe, de orașul nou. Să nu va așteptați că orașul nou înseamnă blocuri comuniste – slavă Domnului, zona de blocuri e relativ departe de zona istorică, cineva din sovietul local a avut un pic de minte și le-a construit ceva mai încolo. Pentru ca totul să apară idilic și frumos (o obsesie a conducerilor sovietice și postsovietice), zona turistică este înconjurată de garduri pictate frumos cu imagini istorice care se integrează perfect. Practic, nici nu simți că dincolo de acest gard ar fi ceva, ți se pare totul frumos și natural și rămâi cu gura căscată uitându-te la monumentalele clădiri istorice… Absolut din întâmplare, am văzut o localnică cum deschidea o ușă perfect mascată și a dispărut în spatele gardului. În acel moment, am realizat că există un gard. Evident, am urmat-o și am descoperit adevăratul Samarkand, Samarkandul autentic – cu căsuțe mici, cu drumuri desfundate, cu magazine tip anii ’80… sigur, vizitați minunatele urme ale timurizilor, dar faceți un pas și dincolo de gard. Pur și simplu, pasul acela este fascinant.

O să mă întrebați de ce Samarkandul este așa de monumental. Simplu. A fost orașul lui Timur Lenk (născut nu foarte departe). Deși Timur este cunoscut ca unul dintre cei mai mari ucigași din istoria omenirii – se pare că e responsabil de moartea a circa 15 milioane de oameni, cam 5% din populația omenirii în acea perioadă, acesta a fost un protector al artelor și a dorit să-și construiască o capitală impunătoare. De altfel, în general când Timur cucerea un oraș sau un stat, el dădea ordin ca toți locuitorii să fie uciși (sunt faimoase piramidele de cranii umane din centrul orașelor cucerite), exceptând oamenii de știință, constructorii și meșteșugarii. Aceștia erau trimiși sub pază militară în Samarkand, unde participau la construirea unui oraș fără egal. Și, într-adevăr, a rămas ceva sublim în urma lor.

Circuit organizat

Mi-aduc aminte că ONT-ul avea circuite în Asia Centrală pe vremea lui Ceaușescu, dar, evident, numărul participanților era limitat – și din cauza faptului că primeai aprobarea foarte greu, dar și a prețurilor extrem de mari. Apoi, după Revoluție, odată cu deschiderea Europei, românii au dat năvală să vadă Parisul, Roma și Barcelona, uitând de est… Inclusiv de estul Europei, ce să mai zic de spațiul ex-sovietic de peste mări și țări. Mă bucur însă că, în ultimii ani, am început să văd din ce în ce mai multe circuite organizate prin Uzbekistan, una dintre acele perle mai puțin cunoscute ale omenirii.

Unul dintre aceste circuite, foarte bine pus la punct, este cel de la Paralela 45. Este un circuit dedicat Uzbekistanului, spre deosebire de unele circuite, care te aleargă prin toate stanele de dragul de a le bifa și nu de a le vizita, și atât traseul, cât și timpul petrecut acolo sunt bine gândite.

Se zboară la Tashkent, capitala Uzbekistanului. Cum am zis, nu e un oraș istoric, a fost ras de pe fața pământului de cutremur, dar e un oraș interesant – foarte lăbărțat, cu spațiu verde imens și cu un aer de lux postsovietic pronunțat. De acolo, se zboară până la Khiva (mă rog, aeroportul e la vreo 50 km, în orașul Urghench) și apoi revenirea la Tashkent se face pe ruta Khiva – Bukhara – Samarkand, cu vizitarea în amănunt a orașelor istorice. Pe lângă acestea, chiar apreciez că sunt incluse și vizite în jurul Bukharei (inclusiv la palatul de vară al emirului) și la Shakrisabz, orașul de baștină al lui Timur Lenk. Când am trecut pe acolo în 2014, tot orașul era un vast șantier, urmând să fie reconstruite și restaurate urmele orașului istoric, sunt convins că acum totul e gata și, probabil, Shakrisabz este la fel de strălucitor ca Bukhara.

Există un singur circuit, programat pentru 14 octombrie 2019, perioadă perfectă pentru vizitarea Uzbekistanului – iarna e foarte rece, temperaturile ajung constant la -10 grade Celsius, iar vara, acestea sar relaxat peste 40 de grade, deci toamna și primăvara sunt perioadele perfecte.

Prețul este de 1.585 de euro – aici intrând prețul biletelor de avion intercontinentale, dar și zborul intern (cu tot cu taxe aeroportuare, mâncare, bagaj cală, check in etc. – spre deosebire de alte agenții, Paralela 45 afișează prețurile complete, cu toate taxele obligatorii), 9 nopți de cazare în hoteluri de 3 și 4 stele, 8 cine (practic, toate), transport intern, intrări peste tot, tururi de oraș. Trebuie să subliniez că de la Samarkand la Tashkent se va călători cu trenul de mare viteză de tip Talgo (da, cruciți-vă, e adevărat! – Uzbekistan are trenuri de mare viteză, de la Samarkand la Tashkent faci doar două ore, deși sunt peste 300 km, iar cu mașina faci cam cinci ore), așa că timpul pe drum va fi minimizat.

Citește aici toate amănuntele –––> Circuit Uzbekistan 

Imagini Uzbekistan

Khiva vazuta de sus

Minaretul neterminat din Khiva

Orasul este format din cateva mini-orase cu astfel de porti

Delicata arta a faiantelor uzbece

Moschee din Bukhara – construita de un tata cu 4 fete

Arta islamului

Minaretul simbol al Bukharei

Ark, palatul Emirului de Bukhara

Samarkand, creatia lui Timur Lenk

Intrarea in cimitir

La plimbare prin cimitir

Noaptea in Samarkand

Fetele Asiei Centrale

O piata din Samarkand

Impozantul Hotel Uzbekistan din capitala Tashkent

Parcul central al orasului e inconjurat de cladiri moderne

Eroul national al Uzbekistanului – Timur Lenk