Poate suna ciudat, dar există un popor care, aparent, are toate genele noastre, ale pământenilor. Geneticienii sunt aproape toți de părere că boșimanii (sau „san”, cum sunt numiți prin sudul Africii) sunt strămoșii tuturor raselor umane – fie că suntem albi europeni, negri africani sau asiatici cu ochii mai oblici. Nu sunt un mare specialist în genetică, dimpotrivă, știu doar câteva lucruri, dar un lucru l-am înțeles – ultimele studii genetice spun că boșimanii (și încă două triburi minuscule din Tanzania) dețin cele mai multe gene ale întregii rase umane și că strămoșii lor se află la baza tuturor raselor – actualii boșimani au început să se diferențieze de restul lumii acum vreo 200.000 de ani – e o groază de timp de atunci.

Spre deosebire de rudele lor mai antreprenoriale care au luat calea celorlalte continente, boșimanii au rămas în Africa și, timp de câteva milenii, au fost singurii oameni din sudul Africii. Spre deosebire de ceilalți, boșimanii nu au avut nicio tragere de inimă să se dedice progresului tehnologic… în timp ce alte populații au trecut la agricultură, au construit orașe și cetăți, au perfecționat armele și infrastructura, boșimanii au rămas același popor bucolic de vânători și culegători – bărbații vânau, femeile culegeau, iar copiii se jucau (până în ziua de azi, în general copiii de boșimani nu sunt puși la muncă, cum se întâmplă în cazul altor popoare, ci sunt lăsați să se joace… inclusiv maturii apreciază extrem de mult timpul liber 😊). Perioada frumoasă de liniște și pace s-a terminat însă la un moment dat, când triburi de negri veniți dinspre nord au început să-i împingă din zonele cele mai fertile spre zone periferice deșertice. Mici de statură și neavând piele neagră, sanii sau boșimanii (numele de boșiman a fost dat de olandezii afrikaanse de la boesman – bushmen, oamenii tufișurilor – astăzi, cuvântul este considerat peiorativ, așa că, oficial, boșimanii se numesc „san”).

În momentul în care „construiam” călătoria prin Namibia, mi s-a părut fundamental să facem o vizită și la triburile de sani. Ele sunt concentrate undeva de-a lungul graniței Namibia – Botswana, într-o zonă extrem de deșertică, parte din Kalahari. Planul inițial era să dormim într-un camping din localitatea Tsumkwe, aflată la 50 km de punctul de frontieră Dobe, și dimineață să facem o vizită mai lungă într-un sat boșiman aflat pe lângă Tsumkwe. Dar cum am dus-o din întârziere în întârziere, am ajuns ca noaptea pe care trebuia să o petrecem la Tsumkwe s-o petrecem la Tsumeb, la vreo 340 km de Tsumkwe, așa că eram în mare grabă… planul era ca în seara respectivă să dormim la Maun, în Botswana, la 400 km de Tsumkwe. Dar acum ziua nu era o zi de parcurs 400 km, ci de parcurs … 750 km, plus o trecere de frontieră… o zi extrem de grea pe drumurile de macadam ale Namibiei și apoi pe cele asfaltate, dar pline de gropi ale Botswanei. Dar și așa, am insistat să trecem pe la san… E o ocazie unică să descopăr acest popor extrem de interesant și urgisit.

Am luat-o de dimineață (nu devreme, că nimeni nu se scula înainte de 6) din Tsumkwe. Ne-am cheltuit ultimii dolari namibieni (care, din câte înțelesesem, erau greu de schimbat în pula botswaneze, dincolo de granița) și, undeva după prânz, după ce am trecut de o barieră (check point-urile astea în the middle of nowhere sunt o specialitate a țărilor din lumea a treia), am văzut un semn către Ju/’Hoansi Living Museum. Mă uit pe GPS și descopăr că e un sat de sani la vreo 5 km de șoseaua principală. O cârmim la stânga și aproape plutim pe un drum de nisip… aici e nisip d-ăla sănătos, de deșert… macadamul este deja lux 😊. Și după ce am navigat așa, ajungem într-un sat de boșimani… E după prânz, așa că e pustiu, dar GPS-ul e chiar bun – ne indică un loc unde trebuie să ne înregistrăm. E o masă deșănțată sub un copac în satul adormit. Apar însă din pământ, din iarbă verde (vorba vine, mai degrabă din pământ, din nisip alb) vreo doi tipi mărunți de statură, cu o culoare a pielii mai degrabă maronie (nici gând să fie negri) și cu o fizionomie care îmi aduce aminte și de europeni, și de asiatici. Sunt primii boșimani pe care îi întâlnesc! Aflăm că au și ei acolo un Living Museum – adică, un sat tradițional în care ei reconstituie obiceiurile, cântecele și straiele (sau lipsa de straie) tradiționale. În ultimele decenii, sub presiunea guvernelor coloniale, dar și africane, sanii au renunțat în mare parte la viața lor seminomadă de vânători și culegători, apucându-se cu câteva milenii întârziere de agricultură. Locuind în cele mai sărace ținuturi, evident, agricultura nu le asigură traiul, așa că ei continuă să vâneze și să-și suplimenteze hrana săracă cu ce pot. Satul însă seamănă cu un sat tipic al Africii sărace.

Ca și în cazul celor din Damaraland, există tot soiul de „pachete” – poți să mergi cu boșimanii la vânătoare, poți să mergi cu ei la cules de mâncare prin tufișuri, program de cântece și dansuri, poți să vizitezi și satul „modern” – Grashoek (ce trist – în afrikaanse înseamnă „colțul ierbii”), mă rog, multe. Din păcate, nu avem timp, pentru că trebuie să trecem frontiera de la Dobe până la ora 17:00, când se închide, și mai sunt vreo 200 km. Ajungem la concluzia să ne arate satul tradițional, să ne arate din obiceiurile și meșteșugurile lor și un pic din stilul de vânătoare. În mod surprinzător, deși satul dormea liniștit, dintr-odată vedem că vreo 20 de oameni se pun în mișcare și o iau la picior spre Living Museum (aflat la vreo 2 km). Îi depășim cu mașinile – oameni mărunți, îmbrăcați în haine europene la mâna a șaptea.

Ajungem, în fine, și în Living Museum. Aici sunt deja trei boșimani în costum tradițional – adică, goi, cu ceva țesătură în jurul organelor sexuale. Ca în cazul tuturor triburilor tradiționale africane, atât bărbații, cât și femeile umblă goi, doar această pânză (sau piele de capră) acoperindu-le șoldurile (bărbații sunt aproape în fundul gol). Cu greu îi recunosc pe cei din sat îmbrăcați în tricouri și rochii… aici au redevenit boșimanii tradiționali, desculți și goi.

Mă uit cu atenție la fizionomia lor. Într-adevăr, parcă toate semințiile pământului s-au întrupat în ei – au o piele maronie, sunt extrem de scunzi (mi-am adus aminte brusc de pigmeii întâlniți în Uganda) și fizionomia nu am văzut-o pe nicăieri – au influențe asiatice, dar și europene… zâmbetul parcă este sud-est asiatic, la fel și ochii, un pic oblici, iar părul creț și negru este în mod cert african… probabil, geneticienii au dreptate, populația asta care a supraviețuit cu greu în ultimul mileniu este strămoșul tuturor.

Cu timpul, încep să apară mai multe femei din sat. Unele, cu copii, fiind așa de mici (sunt sigur că sunt și tinere), par copii care au copii. Înțeleg că societatea boșimană este egalitariană – femeile au cam aceleași drepturi cu bărbații, șefii au o autoritate limitată, iar economia este bazată pe „cadouri” – azi cineva îmi dă ceva, mâine eu îi dau altceva – nu există echivalent în bani. Nu e comerț, e dat de cadouri.

Între timp, bărbații se apucă să facă săgeți din ramuri de copaci, folosind unelte care apar în desenele lor rupestre de acum 40.000 de ani găsite prin tot sudul Africii – cum ziceam, marea problemă a boșimanilor a fost lipsa lor de dorința de a progresa tehnologic. Dacă nu ar fi venit albii să-i oblige să se așeze și să se apuce de agricultură, ar fi continuat să trăiască în continuare în epoca de piatră. Și să fie extrem de sportivi – cam orice boșiman trebuie să prindă o viteză de 6 – 7 km/oră și să alerge neîntrerupt trei-patru ore, la o temperatură de 40 de grade Celsius. Nu sportivii de vârf, orice membru al tribului!

Bărbații și-au făcut treaba, au făcut niște săgeți (unii dintre noi au încercat să facă și ei niște săgeți) și apoi a urmat trasul cu arcul. Bărbații se așază ciuciți, trag… săgeata zboară ca vântul, departe. Încerc și eu. Dezastru! Mă gândesc să-i las pe boșimani să ne demonstreze meșteșugul dezvoltat de-a lungul mileniilor. Femeile au venit cu tot soiul de brățări și alte zdrăngănele, pentru a le vinde. Vom lua însă câte ceva de la magazinul de la „intrare” – o colibă de vreascuri, cu niște bețe pe care sunt spânzurate brățări și alte podoabe… și, surprinzător, sunt foarte frumoase, chiar deosebite. Întreb dacă sunt făcute de ei. Se jură că da. Din păcate, am rămas fără dolari namibieni, dar până la urmă, cu un pic de codire, acceptă dolari americani. Nu știu cum îi vor schimba (prima casă de schimb valutar e la vreo 300 km, dar probabil, îi  schimbă la alți turiști sau la ghizii lor namibieni). Când or mai veni alții în această pustietate (drumul acesta spre Botswana este unul dintre cele mai puțin uzitate, de fapt, toată ziua, nu am văzut nicio mașină cu turiști, doar câteva tiruri și vreo două autobuze. Au fost mai mulți elefanți care traversau alene șoseaua… Aici, în Namibia, fauna africană nu stă doar în țarc, ca în Kenya – datorită densității umane extrem de reduse, e încă loc de elefanți, girafe și antilope și în afara țarcurilor naționale…

Am plecat încântat că i-am văzut și pe boșimani. Un popor absolut fascinant din punct de vedere atât antropologic, cât și cultural. Cred că sunt un deliciu pentru antropologi. Din păcate, nu mai sunt foarte mulți (cred că sunt sub 100.000 răspândiți în deserturile Namibiei și Botswanei, ar mai fi câțiva și în Angola de Sud). Iar presiunea modernității îi obligă să renunțe la obiceiurile ancestrale, transformându-se într-o populație pauperă la periferia umanității. Da, ei, care ne sunt strămoșii tuturor…

Acum, să nu va țin cu sufletul la gură, am călcat tare Toyotele și am reușit să ajungem la 16:50 la punctul de frontieră. Vameșii erau îngrozitor de plictisiți (nu mai trecuse nimeni pe acolo de trei zile), dar cum la ora 17:00 venea mașina să îi ia, s-au mișcat extrem de repede, într-un stil necaracteristic Africii. Nu au cerut niciun document (ar fi descoperit că una dintre mașini nu avea permis de trecere a frontierei), au ștampilat pașapoartele ca primarul – în Namibia, au verificat că aveam viza, iar în Botswana, după ce au verificat într-un ceaslov că România se află între țările care nu au nevoie de viză, au început să ștampileze la foc automat. Am terminat în vreo 10 minute. După aceea, prost ghidați de GPS, ne-am pierdut  pe niște drumuri de țară și apoi una dintre mașini a rămas împotmolită în nisip. Am ajuns pe la 11 noaptea pe undeva pe șoseaua națională (plină de gropi) spre Maun. Dar Maun era cam departe, unul dintre șoferi nu mai era capabil să conducă până la 2 noaptea (când estimam că ajungem acolo). Noroc cu GPS-ul (aplicația maps.me) care ne-a indicat că există un hotel (sau pensiune) mai aproape, în orășelul Sehitwa – Monlek Guest House. Am sunat acolo și, deși era aproape miezul nopții (când, în mod normal, africanii dormeau duși de ore bune), patronul era foarte vioi (bănuiesc că l-am găsit în singurul bar încă deschis din Sehitwa)… ne-a așteptat și ne-a cazat în niște camere chiar faine, neașteptat de faine… În Africa, rar planurile se realizează… și dacă nu se realizează, poți improviza și să ieși bine. Aveam să descoperim asta și mai încolo, în Botswana… Dar despre toate astea, în episodul următor …

Imagini boșimani

Pustia sosea spre Botswana

Un bar de fitze

Hopa, e si semnalizat !

Mai mai sa ramanem in nisip

Iata „pachetele” disponibile la Living Museum

Cam asa arata satul modern

Oameni a caror tinuta nu pare diferita de ce vezi prin orasele si satele Africii

Dar cum am batut mana, mai multi localnici au luat-o la fuga spre Living Museum

Receptia cu tot cu zona de shopping

Boshiman mall

Urmam niste funduri goale in tufisuri 🙂

Au aparut si doamnele cu copiii

Cateva portrete. Cum vi se par ?

La treaba la facut sageti !

Cele mai inalte fiice ale satului…

Tunse scurt, nici nu zici ca sunt femei

In timp ce barbatii pregatesc sagetile

O tipa cool – cu caciula pe cap. Erau cam 35 grade 🙂

De milenii, bosimanii si-au perfectionat arta vanatorii

Eu ? Dezastru… parca eram mai bun la arce mai „sanatoase” cand am tras prin Indonezia

Lucrurile facute de bosimani sunt chiar faine

La revedere, fetelor

Pe soseaua spre Botswana, mai trec si elefantii 🙂

Punctul de frontiera din Botswana

Welcome to Botswana ! Casuta aceea albastra este punctul de frontiera !

Welcome to Botswana !

Unde am ramas in nisip 🙂

Mult dupa miezul noptii, am gasit un pat 🙂