Dacă pronunți numele țării Botswana printre români, imediat toți zâmbesc și încep să pronunțe așa pe un ton anumite… a… țara aia cu moneda aia… Da, fraților, așa este. Valuta națională a Botswanei se numește PULA. Pula în limba locală nu înseamnă evident ce înseamnă în românește, înseamnă „ploaie” sau „binecuvântare”. Asta pentru că într-o țară cu atâta deșert (o bună parte din Kalahari se află în Botswana), a ploua este o binecuvântare pe care noi, cei veniți dintr-o țară fără lipsă de ploi (exceptând anii secetoși), nu o resimțim. Și revenind la valuta națională, trebuie spus că pula botswaneză e puternică – este una dintre cele mai stabile valute ale continentului negru, asta și pentru că economia botswaneză merge destul de bine, iar autoritățile statale sunt printre cele mai competente din Africa (unii zic că sunt chiar cele mai competente). Evident, ca un român venit în Botswana, e greu să nu te pufnească râsul când o negresă îți spune pe un ton ultimativ „Show me your pula!” (când vedea că nu ne descurcăm cu bancnotele din portofel pentru a plăti ceva) sau „You should have small pula to give them” (adică să avem mărunțiș pentru un bacșiș :)).

Botswana s-a numit în perioada colonială Bechuanaland (puțini își mai aduc realmente aminte), dar spre deosebire de alte regiuni africane, a fost ocupată de niște state destul de bine puse la punct – mai întâi, a fost parte din marele regat Zimbabwe, iar apoi a fost administrată de șefii poporului Tswana (de unde și vine numele țării – tswana e comunitatea cea mai numeroasă din țară). Au fost ulterior călcați de boeri (afrikaneerii olandezi) împinși din spate de englezi, apoi de englezi. Norocul populației locale a fost că au avut parte de niște conducători educați și cu cap… La final de secol XIX, a apărut un milionar numit Cecil John Rhodes (numele de Rhodesia dat în perioada colonială atât Zambiei, cât și statului Zimbabwe a apărut datorită lui) care deținea minele de diamant din Africa de Sud. Evident, s-a gândit că acelea nu sunt unice și că trebuie să fie diamante și mai la nord (avea dreptate în cazul Namibiei și Botswanei), așa că s-a gândit să anexeze aceste teritorii în nume propriu… Dar devenind proprietatea privată a unui oligarh cunoscut pentru ferocitatea sa, nu era privit cu ochi buni de băștinași, așa că trei șefi botswanezi au luat calea Londrei pentru a ruga guvernul britanic să continue să administreze zona ca pe o colonie a Coroanei, nu să cedeze teritoriul lui Rhodes. Guvernul nu era tocmai interesat în zona respectivă, așa că le-a arătat ușa, trimițându-i să vorbească cu Rhodes. Dar delegația de băștinași s-a dus apoi la London Missionary Society – jucând rolul unor creștini cu frica lui Isus, s-au plâns că Rhodes va face numai blestemății acolo – va introduce alcoolul, prostituția, va interzice populației să se roage duminica pentru a munci pe plantațiile lui… Credincioșii englezi s-au înfricoșat de perspectiva ca încă o parte a Planetei să treacă în mâinile Diavolului, așa că au orchestrat o campanie de presă în favoarea păstrării regiunii ca parte a Coroanei. Sub presiunea opiniei publice, guvernul nu a avut ce face și nu a cedat Bechanaland lui Rhodes…

Un alt personaj salvator al Botswanei a fost Seretse Khama, unul dintre șefii locali. Acesta s-a căsătorit cu o britanică pursânge, fiica unui căpitan englez. Autoritățile sud-africane (care tocmai instituționalizaseră apartheid-ul) au fost oripilate, cerând guvernului englez să se opună căsătoriei. În ciuda eforturilor, guvernul nu a avut ce face și cei doi s-au căsătorit. Va urma lupta pentru independență, exilul în Marea Britanie și, în fine, câștigarea alegerilor și obținerea independenței. În 1966, Sir Khama (între timp, fusese înnobilat de regină) devenea primul președinte al Botswanei independente. O va conduce până la moarte, în 1980 (fiul său, Ian Khama, va deveni cel de-al patrulea președinte al Botswanei, între 2008 și 2018).

Seretse Khama a fost însă unul dintre cei mai înțelepți conducători africani. Nu a alunecat în mirajul stângii comuniste, a păstrat o neutralitate strictă față de vecinii apartheidiști (Africa de Sud și Rhodesia), a garantat fermele albilor și a reușit să creeze o administrație profesionistă și foarte puțin coruptă (în prezent, se află pe locul 34 în lume în Transparency International Corruption Index – pe locul 2 în Africa după Seychelles și înaintea unor state precum Israel, Slovenia, Lituania, Malta sau România) – este unicul stat care a reușit să folosească resursele subsolului (diamantele) cu adevărat în ajutorul locuitorilor (aproape 90% sunt alfabetizați, iar economia a crescut spectaculos – dacă este să ne uităm la perioada 1966 – 2005, Botswana a avut cea mai mare creștere de PIB pe locuitor din lume, din păcate avântul a fost oprit de criza SIDA). Botswana are unul dintre cele mai ridicate standarde de viață din întreaga Africă Neagră. Marea problemă a țării o reprezintă însă SIDA. În 2015, aproape 25% din populația țării era infectată cu HIV (în special din cauza unei culturi de libertate sexuală), dar proporția este în scădere. În 2001, a fost prima țară care a introdus folosirea medicamentelor antiretrovirale gratuit pentru toți bolnavii și continuă să fie una dintre puținele țări din lume în acest sens. Banca Mondială opinează că dacă nu ar fi existat criza SIDA (care a dus la scăderea populației, dar și la cheltuieli guvernamentale imense), astăzi speranța medie de viață a Botswanei ar fi ajuns-o pe cea a SUA… în prezent, aceasta este de 52 – 55 de ani (în creștere de la 35 de ani, în 2005!).

Din punct de vedere politic, Botswana este o democrație multipartită, iar sistemul electoral este considerat ca fiind corect după toate standardele internaționale, asta în condițiile în care absolut toate alegerile din 1964 până acum au fost câștigate de același partid – Botswana Democratic Party, fondat de părintele fondator Sir Seretse Khama. Deși există partide de opoziție, BDP continuă să fie votat constant la putere, datorită rezultatelor economice deosebite (în acest moment, Botswana are un PIB pe cap de locuitor aproape dublu față de Africa de Sud) și unei conduceri necorupte și eficiente. Sistemul de învățământ funcționează, sistemul sanitar este mai mult decât decent, iar economia crește sesizabil.

Cam aceasta era țara în care intram cu puține minute înainte de închiderea graniței și urma să dormim imediat după miezul nopții într-o pensiune dintr-un oraș complet neturistic… La vreo 100 km mai încolo, urma să descoperim capitala turistică a Botswanei – orașul Maun.

Ca multe alte țări africane, turiștii vin în Botswana în special pentru natură. Parcurile naționale sunt principalele atracții, magnet pentru turiștii străini, iar Maun este poarta de intrare în parcul național Okavango, un parc imens (37% din teritoriul național este declarat parc național – o suprafață cât a întregii Noii Zeelande!) aflat în centrul țării. Spre deosebire de parcurile naționale din alte țări, Okavango este un parc special – este o deltă… Da, o deltă în mijlocul continentului. Dacă e să pui mâna pe vreun manual de geografie de școală generală, ai descoperi că marile fluvii se varsă în ocean sau mare printr-o deltă… ei bine, această deltă este în deșert, pentru că fluviul Okavango care provine din Angola, deși este unul dintre marile fluvii ale Africii, nu are puterea să treacă peste întinsele pustietăți ale deșertului Kalahari și se varsă în… delta. Spre deosebire de fluviile europene, cum ar fi Dunărea, care are un debit de apă constant tot anul, Okavango are sezoane – din mai până în octombrie (vârful este în general în septembrie), delta este inundată și peste tot vei întâlni bălți și râuri umflate. Este perioada în care totul este verde, dar animalele sunt mai rare – apa fiind din belșug și peste tot, ele nu trebuie să se strângă… în restul perioadei, delta devine aproape un deșert, iar animalele devin mai compacte în jurul ochiurilor de apă semnificative, care supraviețuiesc în perioada uscată. Eu am ajuns în martie, la sfârșitul perioadei secetoase, în care localnicii așteptau cu sufletul la gură venirea apelor din Angola. Problema este că nu plouase destul în Angola (sau cel puțin așa erau informațiile disponibile), așa că nu se așteptau să vină prea multa apă… din nefericire, atât pentru agricultura umană, cât și pentru animalele însetate din deltă.

Orasul Maun nu pot spune că este ceva ieșit din comun. Centrul e relativ aglomerat, dar poți găsi mai multe restaurante decente (am mâncat la o pizzerie numită Debonairs Pizza, pe care o văzusem și prin Namibia, probabil un lanț sud-african). Am oprit la prima benzinărie care avea și bancomat, așa că mi-am umplut portofelul cu pule pe care am început să le cheltuiesc în supermarketul sud-african Shoprite aflat practic cam peste tot prin zonă (l-am văzut și în Madagascar). A urmat o vizită la sediul ministerului de turism care ne-a expediat în altă parte – într-una din nopțile următoare, urma să dormim într-un camping între Okavango și Chobe, cu impresia că era mai bine dacă îl rezervam și îl plăteam din Maun.

Dar tot bântuind prin Maun pentru a rezolva, hai să zicem, probleme logistice (să ne umplem mașina cu mâncare și băutură), benzină, încercare de a-mi lua un SIM botswanez (nu am reușit, era o coadă de cel puțin două ore la reprezentanțele companiilor de telefonie din Botswana), tot am tras cu ochiul la aeroportul Maun – pe lângă cele câteva curse zilnice spre Gabarone, capitala țării, sau Africa de Sud, aeroportul era plin de mici avioane de agrement care efectuau zboruri peste delta Okavango. Vremea era superbă, cerul, degajat, Doamne, ce chef aveam! I-am întrebat pe Istvan și pe soția lui și au zis DA. Așa că ne-am dat jos din mașină, am întrebat numele campingului unde vom dormi în seara aceea și am mers la aeroport. În curtea aeroportului, mai multe birouri de firme de aviație. Intrăm la Helicopter Horizons. Erau recomandați peste tot – net, Lonely Planet etc. Cer niște informații și un tip simpatic ne arată ce și cum pe o hartă a regiunii. Cât costă o oră? 2.900 pula de persoană (240 de euro). Când se poate pleca? În 45 de minute. Perfect. O dată ajung în Maun!

După o bere și o apă la terasa de peste drum, revenim în clădirea destul de mare a aeroportului. Este complet pustiu. Tocmai pleacă ultimul ATR al Air Botswana spre capitala Gabarone și nu mai sunt zboruri în ziua respectivă. Trecem prin controlul de securitate obișnuit ca la orice aeroport și apoi ne așezăm într-un lounge pustiu, într-un aeroport pustiu. Se face ora la care trebuie să zburăm, nu apare nimeni… hmmm, nici telefon cu SIM botswanez n-am… Dar să mai lăsăm să treacă, o fi Botswana dezvoltată și civilizată, dar așa-numita „oră africană” este aceeași. Și, într-adevăr, după vreo zece minute, apare un nene care ne invită într-un microbuz ce ne lasă în fața micuțului elicopter. Cum ziceam, pista era plină cu avioane de mici dimensiuni, doar câteva elicoptere… Ne întâmpină un bărbos afrikaans râzând cu poftă, instructajul de siguranță (da, chiar dacă e elicopter de 4 persoane, sunt aceleași proceduri ca la un avion cu 500 de persoane) și ne ridicăm brusc… Văd Maun-ul în spate pentru câteva clipe și ne aruncăm spre deltă…

Va urma o oră în care n-am putut sta locului o secundă. Am descoperit frumusețea deltei, bălțile cu apă, pâlcurile de copaci, dar și zonele pline de nisip și cam toată fauna locală – turme compacte de elefanți grăsunei, girafe uitându-se la noi cu invidie că suntem mai înalți, câmpuri pline de zebre și antilope, chiar și niște păsări destul de mari s-au luat la întrecere cu noi. Delta Okavango s-a dezvăluit cu toată frumusețea ei naturală în lumina blândă a apusului. Am zburat și la înălțime, dar și aproape de firul ierbii. Am văzut pământ roșu, pământ alb, pământ verde. A fost o minune… una dintre acele amintiri pe care nu le voi uita, probabil, niciodată. Nici când voi avea Alzheimer…

Odată revenit cu picioarele pe pământ, mai precis pe pistă, am străbătut aeroportul lăsat vraiște și părăsit (încă o dovadă că Botswana și Maun sunt sigure) și am oprit primul taxi care trecea prin zonă (noroc că aeroportul Maun se afla totuși în oraș, nu la kilometri și kilometri în afară) și am plecat spre satul Matlapaneng. Deși există destule hoteluri și în Maun, majoritatea călătorilor trag la un camping în Matlapaneng (un sat la vreo zece kilometri). E o zonă foarte liniștită, cu campinguri unul după altul, înșirându-se de-a lungul unui mic pârâu. Noi am stat în Maun Rest Camp într-o căbănuță foarte faină și confortabilă… În plus, deși era noapte, nu am putut să ratez o baie în mica piscină a campingului… tot cărasem slipul din România și nu avusesem vreo ocazie să îl folosesc.

A doua zi, urma să intrăm în parcul național Okavango, apoi în Chobe, urmând să ieșim în civilizație o zi mai târziu. Dar despre safariul din Botswana, în episodul următor.

Imagini Maun, Botswana

Primul ATM, primele pule

Aeroportul Maun – mama, ce pofta am de un zbor peste Okavango !

Biroul de turism al Botswanei

Ciudatul costum tipic al poporului Herero (inspirat din hainele misionarelor de secol XIX). Herero a fost victima celui mai sangeros genocid al secolului XX in Namibia, unii dintre ei refugiindu-se in Botswana

Bonairs Pizza in centrul Maunului

Falnicul aeroport Maun

Foarte simpaticele angajate ale Horizons Helicopters

Nu una, ci zece

Ne imbarcam in microbuzul de transfer

Don pilot, sa ne arati locuri frumoase !

Ready for departure

Vrummm, vrummm

Cu delta Okavango la picioarele mele

Si am trecut in revista fauna din Okavango – antilopele gnu

O turma de girafe

Un brat de delta

Un elefant solitar

Dar un pic mai incolo, este intreaga turma

O barza marabou se ia la intrecere cu elicopterul

Culorile deltei

Un pic de apa, o multume de bivoli africani

La „restaurant”

Zburand la firul ierbii

Musuroaiele de termite – adevarate castele

Dupa o ora de neuitat, ne intoarcem la aeroport

Cuminti, in asteptare de turisti

How was it ? AWESOME !

Exista si in Maun un Blue Air

Cabanuta mea de la Maun Rest Camp

Si ce bine pica o baie pe noapte

Pentru interesati, cam asa arata bancnotele de Botswana