Presupun că mulți dintre voi ați auzit de Muzeul Astra din Sibiu. Este un muzeu al satului, dar mult mai spectaculos decât cel bucureștean, după umila mea părere, pentru că are la dispoziție o suprafață generoasă și practic te poți plimba în liniște, fără risc de înghesuială. Plus natură, plus sentimentul acela de sat etern, plus… e un muzeu al satului absolut superb. Dar, după cum ziceam în titlu, pentru mine a fost cea mai tare experiență muzeală – și slavă Domnului, sunt un pasionat de muzee, am fost în sute, poate în peste 1.000 (nu le-am numărat niciodată) prin lume,  de la Louvre și British Museum la Ermitaj, de la Muzeul Sexului din Amsterdam la Muzeul Civilizației Asiatice din Singapore (singurul din lume unde am avut ca ghid o hologramă, și nu ieri, alaltăieri, ci în 2004!). Dar în Muzeul Astra din Sibiu am avut o experiență cu totul aparte, de neuitat. S-a întâmplat tocmai în 1995. Este muzeul în care am intrat pe poartă ca totul omul, dar am ieșit sărind gardul! Pentru că muzeul se închisese, eu nu aveam ceas la mine (nu se inventaseră încă telefoanele mobile cu ceas), era vară și zi lungă, și nimeni nu a binevoit să verifice dacă nu au rămas turiști prin muzeu,  iar tot parcul era înconjurat cu un gard mare…  Așa că, după ce ne-a trecut prin minte să dormim în una din casele de acolo (deși cele pe care le văzusem erau ermetic ferecate, inclusiv în timpul programului de vizitare), am găsit soluția – am sărit gardul! 🙂

Ei bine, de atunci am mai fost o dată prin muzeu, acum câțiva ani, când am fost din nou în Sibiu. Când am primit invitația să revin într-unul din weekendurile acestea de vară, nu a trebuit să mă gândesc prea mult să zic DA. Pentru că Sibiul este un oraș minunat, iar Muzeul Astra un loc extrem de fain. Vizităm Muzeul Astra cu ocazia unui eveniment deja tradițional (am înțeles că are mai bine de 30 de ani, a început, surprinzător, chiar în perioada ceaușistă), iar asta m-a încântat încă și mai mult.

Așa că vineri de dimineață, împreună cu bloggeri și instagramerița, am purces pe lungul drum al Sibiului (lung ca timp, nu ca distanță, dar deh, dacă nu avem autostrăzi…). Dar a meritat… am ajuns direct la muzeu, unde am luat masa la unul din cele două hanuri din incintă (am fost la Hanul din Tulgheș, dar mai există și Hanul din Bătrâni, în muzeu).

Sincer, muzeul arată mult mai bine decât mi-l aduceam aminte. Schimbarea mare este la intrare, unde a apărut un adevărat centru pentru vizitatori, cu magazin, case de bilete, informații și toalete curate (da, și asta contează). După un prânz rapid, ne-am întâlnit cu reprezentanții muzeului, care ne-au plimbat și ne-au povestit despre muzeu, despre istorie, despre ideea de la care s-a pornit și ce se întâmplă aici.

Muzeul a fost deschis în 1963, dar nu ca un muzeu al satului, ci ca un muzeu al tehnicii populare. Așa că, din capul locului,  numele indica faptul că nu vrea să fie un muzeu static, un muzeu de display-uri, ci un muzeu dinamic, care să arate tehnica populară. Principiul era același ca la Muzeul Satului din București – specialiști ai Muzeului Astra să caute prin țară gospodării autentice, reprezentative pentru respectiva zonă, care să fie cumpărate (câteva dintre ele au fost donații ale proprietarilor, dar înțeleg că nu foarte multe), să fie dezmembrate cu mare atenție și, apoi, reconstruite piatră cu piatră, lemn cu lemn în cadrul muzeului. Practic, marea majoritate a celor 300 de clădiri din muzeu sunt clădiri autentice, cele mai multe de peste 100 de ani, dar există și unele care au peste 200 de ani (de exemplu, cele două biserici din lemn).

Interesant este faptul că ideea de la care s-a pornit era să fie un muzeu viu. Este exact tendința pe care am observat-o la marile muzee ale lumii. Turistul de astăzi nu vine doar să vadă niște exponate statice (oricât de interesante ar fi ele), ci să aibă experiențe. Vremea muzeelor statice, unde să vii să te uiți la niște obiecte și niște panouri cu explicații, s-a cam dus, iar cele mai faine muzee în care am fost (multe din ele în Polonia, ca să spun cinstit) sunt muzee în care trăiești epoca respectivă. În muzeele din Polonia, am fost bombardat de nemți, în ruinele ghetoului din Varșovia am trăit transformările unei familii poloneze din 1939 până în 1945, am participat la demonstrațiile Solidarității din 1980 în niște camere care recreau, cu ajutorul multimedia, acele momente. Amănuntele „nemuzeistice”, precum chibriturile, hârtia igienică, ziarele epocii, posterele publicitare la pește oceanic, scrâșnetele roților de tramvai, strigătul băieților care vindeau ziare – toate recreau epoca pe care o trăiai, o experimentai.

Muzeul Viu este un concept care are darul să transforme o vizită poate searbădă la un muzeu într-o experiență. Ce face însă Muzeul Astra să fie un muzeu viu? În primul rând, am aflat că au loc tot soiul de evenimente, cum a fost acest Târg al Meșterilor Populari (înțeleg că ideea este unică în țară). Dacă în cazul mai multor evenimente de acest gen meșterii trebuie să plătească pentru a participa, expune și vinde ceva, în cazul Târgului de la Astra, aceste lucruri sunt gratis. Dar muzeul își arogă dreptul de a-i alege pe cei invitați, nu poate veni oricine să vândă cine știe ce chinezării, ci doar meșteri autentici, faimoși, cu produse excelente, ieșite din mâna lor. În plus, muzeul le asigură transport, cazare și, dacă vor, produsele nevândute rămân să fie comercializate de muzeu în regim de consignație.

Ca să întărească ideea de muzeu viu, aici vei găsi și câteva animale. Nu, nu e vreun tigru fugit de la grădina zoologică învecinată, ci animale domestice, tipice satului românesc. Am întâlnit un cârd de gâște, am văzut niște rațe, există și un măgar neașteptat de cuminte, vaci, chiar și o mică turmă de oi (lui Becali i-ar plăcea muzeul). Într-o lume în care copiii cred că vaca crește pe rafturile supermarketului, e o oportunitate să vadă cum arată o vacă reală.  După aceste explicații, am luat muzeul la picior.

Mai întâi, despre meșterii populari – m-am bucurat să descopăr că printre meșteri se aflau și reprezentanți ai comunităților de altă naționalitate. Un meșter cojocar neamț (vorbea destul de stricat românește, nu știu dacă pe bune sau să creeze ideea de „muzeu viu”) care ne-a spus că prețul unui cojoc strașnic făcut este de două vaci de rasă bună (nu se acceptă juninci tinere), niște țigani căldărari, cu tot soiul de obiecte din aramă (unele arătau chiar foarte bine), unguri. O doamnă din Vâlcea vindea mici păpuși, oameni îmbrăcați în costume populare tradiționale, atât românești, cât și ungurești, sârbești, tătărești, săsești… Avea chiar și o hartă a României atârnată într-un copac pe care erau omuleți în costume populare ale zonei.

Pe lângă casele țărănești, există tot soiul de alte clădiri obligatorii pentru un sat. Am călcat cu emoție într-o clasă de început de secol XX, unde se afla o tablă și portretele regilor României, am fost în două biserici. Personal, m-a impresionat biserica de la Bezded, construită în 1754 în acest sat sălăjean și transferată în muzeu în 1990 (comuniștii nu agreau biserici nici măcar în muzee). Pe dinafară, arată ca o biserică ortodoxă din lemn, tipică pentru nordul țării, dar în interior este wow… Sincer, mi se pare o adevărată Capelă Sixtină a Sălajului. Am descoperit și meșterul care a făcut-o: Ioan Breaz din Gilău, care a construit și bisericile din Borza și Brebi. A rămas ceva în urmă acestui om… Și, întărind ideea de muzeu viu, de sărbători au loc slujbe în cele două biserici.

Am discutat cu o familie care produce ii în Sinaia, ii tradiționale, ii superbe, ii autentice. Au trăit aproape un deceniu în Italia și s-au întors în România să producă ii. Acum au 70 de angajați-colaboratori și ce le iese din mână e artă pură. Am găsit și un opincar, Alexandru Ilinca din Vâlcea, cred că e omul cel mai fotogenic din tot „satul” – un bătrânel cu barbă lungă și albă, arătând ca un dac coborât de pe Columnă (sau Moș Crăciun dacă s-ar fi îmbrăcat în roșu). Aparent, el poate crea o opincă într-o zi de lucru… dar o opincă adevărată, originală.

Am avut bucuria să mă reîntâlnesc și cu un vechi amic pe care nu l-am văzut de mult. E vorba de Iulian Sîrbu, un om care a umblat prin toată lumea (inclusiv în zone mai puțin „normale” ale planetei, cum ar fi Congo etc.) și căruia i-am publicat mai demult un interviu pe blog despre ascensiunea pe Aconcagua. Între timp, s-a tras la casa lui, iar soția sa este producător de covoare tradiționale oltenești (din Tismana).

Evident, am descoperit cu încântare zona de lângă lac, cu morile sale de vânt, am fotografiat și clădirea despre care cei de la muzeu mi-au spus că a fost modelul casei țărănești de pe bancnota de 10 lei (între timp, după ce am postat-o pe Facebook, mai multă lume mi-a spus că, de fapt, modelul ar fi în altă parte), am descoperit o cherhana autentică adusă tocmai din Deltă (există și o frumoasă casă lipovenească, din aceea albastră, super faină). Și dacă tot vorbeam de culoarea albastră, pe undeva, pe un delușor, am văzut niște clădiri vopsite într-un albastru tare. Muzeografii mi-au spus că sunt ale unor oieri din apropierea Sibiului care în perioada de aur a transhumanței mergeau cu turmele lor până hăt în Grecia, unde au văzut casele acelea superbe vopsite în albastru, le-au plăcut, așa că au vrut să le facă și ei la fel lângă Sibiu. Iar albastrul acela mi-a rămas în inimă…

Am plecat, ca de obicei, cu bateriile reîncărcate din Sibiu… Din fuga microbuzului, am recunoscut un oraș curat, aranjat, cumințel și bine pus la punct. Iar Muzeul Astra mi-a adus aminte de satul românesc (e drept, unul ideal), de obiceiuri, de tradiții, de verde și de liniște. Este un loc prin care e minunat și doar să te plimbi, nu numai să vizitezi căsuțe și să întâlnești meșteri populari.

Este Astra un muzeu viu? Cred  că mai au mult de lucru. Da, ideea de a-l transforma într-un muzeu viu este exact ce le trebuie, dar cred că se mai pot face multe lucruri. Acum vreo doi sau trei ani, am fost la Oslo unde am vizitat Muzeul Satului local. Este un muzeu care aduce cu cel din Sibiu, spațiul este extrem de generos, mult verde și există dorința de a-l transforma într-un muzeu viu.

În Oslo însă, unele clădiri au funcțiuni comerciale, dar în același timp tradiționale. Mi-aduc aminte de o brutărie unde niște fetișcane desculțe, în costume de epocă, coceau pâine. Parcă mai era și un soi de patiserie. Muzeul satului (Poble Espanyol) din Barcelona e în cealaltă extremă. Când am fost prin el (e drept, ultima oară în 2007, nu știu ce s-a mai întâmplat între timp), fiecare clădire găzduia ceva – un restaurant, magazine de tot soiul. Când am fost prima oară în 1995, exista chiar și un club de striptease (uite, asta ar fi o idee, striptease, dar dansatoarele să se dezbrace de ie ;)). Cred că și la Sibiu pot reînvia anumite locuri unde să se facă pâine, să se facă brânză… Și în Oslo, și la Sibiu sunt animale în muzeu, dar la Oslo există o interacțiune – aveau niște căluți, se putea călări. La Sibiu cineva ar putea să arate copiilor cum se mulge o vacă sau o oaie. De asemenea, toate acele tehnologii rurale care sunt în muzeu pot fi acționate de cineva și să existe niște demonstrații interactive.

Prin muzeu se află mori de vânt și de apă care stau neclintite. Am întrebat despre cele de vânt de ce nu se învârt. Mi s-a explicat că, acolo unde au fost ele inițial construite, erau în general culmi de dealuri unde de obicei e vânt, în timp ce muzeul Astra e într-o vale, ferit, unde nu prea bate vântul. Mda, asta e, dar poate cele de apă să funcționeze. Mă bucură că există conceptul, mă bucur că s-au făcut pași, sper să se facă mai mult… Potențial există, înțeleg că anul trecut au fost 650.000 de vizitatori plătitori, o cifră enormă aș zice… Dar se poate și mai mult … și nu numai în ceea ce privește numărul de vizitatori, dar și aceștia să aibă o experiență mai complexă și să lase mai mulți bani …

Oricum, vă recomand, dacă aveți un weekend în care nu știți unde să mergeți, dați o fugă la Sibiu și treceți și pe la Astra, cel puțin pentru o jumătate de zi. Mergeți să vizitați Sibiul, nu ratați Astra! După cura de arhitectură săsească din centru, este o schimbare care vă va completa „Sibiu experience”.

Imagini Astra – Sibiu

Centrul de vizitatori

Hanul din Tulghes

In curand, aici se va reconstrui o noua biserica

Cei doi tineri care fac ii la Sinaia

Iata si operele lor

Oua incondeiate sunt la moda oricand, nu numai de Paste

Masti 🙂

Au fost si reprezentanti ai minoritatilor – maghiare

Tigani

Se lucreaza non-stop

Stravechea arta a cantarii din frunza

Opincarul din Valcea

Porturi populare din toate regiunile tarii

Scoala de acum 100 de ani

Oare o mai fi la moda sotronul ? Sau s-a retras in muzee ?

Arta pura

Mastile astea chiar sunt haioase

Se lucreaza chiar si in timpul targului 🙂

Acele case de oieri sibieni inspirate de greci 🙂

Biserica din Bezded

La intrare, tavanul care reproduce cerul

O adevarata Capela Sixtina a Salajului

E weekend, sunt diverse dansuri populare prin parc

Celebra Csiki Sor – pentru care Viktor Orban a amenintat Heineken-ul in Ungaria

Creaturile Parcului Astra

Gospodarie lipoveneasca

Zona morilor fara vant 🙂

Se pare ca aceasta casa a fost model pentru casa taraneasca de pe bacnota de 10 lei.

Ce ziceti ? Seamana ?