Pe Cristina Roșca am cunoscut-o într-un infotrip. Fix în Georgia. Da, eu mai citisem articolele ei de pe Dupa Afaceri Premium by Ziarul Financiar, unde este redactor-șef, dar și despre pasiunea ei nr. 1 – călătoriile (aruncați un ochi aici sunt articole foarte faine). Și după prima tură prin Georgia, am fost împreună și în Provence și Creta. Trebuia să mergem împreună din nou în Georgia, vara asta, dar eu nu am mai putut să merg, așa că am rugat-o să scrie ea despre cum arată țara aceasta, de care amândoi ne-am îndrăgostit. Și vă recomand să o urmăriți pe Instagram. Nu are poze prea lascive, mai degrabă artistice…

În Georgia am fost de două ori.

Prima dată era la început de februarie, adică în plină iarnă pentru iubitorii sporturilor albe care vin să se ia la trântă cu înălțimile Munților Caucaz. Unii mergeau pentru că pistele erau pudrate cu kilometri întregi de zăpadă albă, imaculată. Alții, pentru că voiau să facă heliski, mai ieftin aici decât în alte colțuri de lume. Erau și aceia care, de sus, de la 3.000 și ceva de metri, vedeau cum li se întinde Caucazul la picioare și se simțeau stăpânii lumii. Ei bine, mai eram și eu, care mergeam pentru că auzisem (printre altele, și de la Cezar) că Georgia îi faină tare, cu un oraș-capitală demn de a sta alături de „perlele coroanei” din Occident, cu munți care sunt atât de înalți, încât frica mea de altitudine părea că a intrat la apă și că nici nu se mai manifestă, și cu o regiune viticolă unde se produc vinuri de aproape 8.000 de ani, printre care și dumnezeiescul Saperavi. Mai erau acolo pe listă și alte obiective, dar de principiu cele trei erau prioritare.

Am reușit să iau la pas Tbilisi și să mă cucerească cu al lui aer boem și cu arhitectura aflată la granița dintre est și vest. În Munții Caucaz mi-am lăsat o bucată de suflet, pe de-o parte, pentru că-i frumos tare. Pe de alta, pentru că atunci când telescaunul a ajuns la peste 3.000 de metri altitudine, m-a luat cu amețeală și temerea mea s-a activat, anunțându-mi inima că e posibil să mor. N-am făcut-o și am ajuns astfel în Kakheti, cea mai cunoscută regiune viticolă a Georgiei. Era o ceață de o tăiai cu cuțitul, așa că nu am văzut prea multe. Țin minte doar lacul de la Kvareli Lake Resort, de un verde misterios când afară era în continuare nor, dar ceața începea să se ridice.

A doua oară, am ajuns în Georgia în miez de vară, la invitația Rompetrol – brand românesc sub care sunt deschise peste 80 de benzinării în statul cu ieșire la Marea Neagră și dominat de Munții Caucaz. Există puține branduri românești prezente peste graniță, însă în Georgia încă de la prima vizită descoperisem două: Rompetrol (e greu să nu-l vezi, pentru că e peste tot) și Croco, covrigei produși la Onești, pe care i-am găsit într-un magazin din zona rurală, unde stăteau la loc de cinste alături de gumele Orbit și de vinurile locale. Cam asta era toată oferta românească.

Nu știam însă atunci că, spre exemplu, Rompetrol e unul dintre cei mai mari jucători de pe piața de benzinării din Georgia, cu carburantul adus chiar de la Năvodari, de la Rafinăria Midia, pe mare. Ah, și nici nu remarcasem că benzinăriile în Georgia (nu doar Rompetrol, ci toate) nu vând decât carburant momentan, nu au zonă de cafenea sau magazin, deși planuri există în acest sens.

Dar să revin la acest stat care împarte țărmul Mării Negre cu România, printre altele. Urma să vizităm Tbilisi (din nou, dar cu focus pe gastronomie și tradiții) și Kakheti (unde speram chiar să apuc să vizitez ceva, să nu se supere iar vremea pe mine).

Cezar a spus ceva perfect adevărat când am vorbit despre cele două vizite, parafrazând un mare „poet”: Georgia – vara nu e ca iarna. Și câtă dreptate a avut!

Am aterizat într-o miercuri dis-de-dimineață la Tbilisi, după o cursă de doar două ore cu o aeronavă Tarom plină-ochi de turiști străini și de români veniți în scop de business sau în vacanță. Din toamna lui 2018, Tarom zboară direct la Tbilisi de două ori pe săptămână.

Era trecut de 4 dimineața când am pornit cu ochii cârpiți de somn către hotelul Rooms, amplasat în zona cool a orașului, în zona cu magazine de designer (în special, creatori de modă georgieni), hoteluri cu arhitectură modernă și baruri demne de New York. M-am trezit instant când am ajuns la hotel, pentru că părea că am pășit într-un film de Wes Anderson, cel puțin la fel de colorat era. Ajunsesem prima dată la hotelul Rooms din Kazbegi și mi se păruse unul dintre cele mai frumoase pe care le văzusem. Nu sunt genul care își planifică vacanțele în jurul unor hoteluri, ci mai degrabă invers, deși există și puține excepții, gen Shangri-La în Abu Dhabi (cu moscheea care se vede din cameră) și Marina Bay Sands din Singapore (unde doar piscina merită banii, părerea mea). Ei bine, cele două hoteluri Rooms din Georgia merită o odă pentru că sunt o destinație în sine, cel puțin pentru iubitorii de frumos. Iar micul dejun, ei bine, el merită o sonată, cel puțin pentru cafeaua demnă de orice cafenea de specialitate de la noi. Dar n-am apucat să descopăr toate acestea la ora 5 dimineața când am ajuns, ci abia după vreo trei-patru ore de somn dulce. Recunosc că mi-a luat ceva să învăț cum să sting și să aprind lumina, dar după, a fost floare la ureche.

După un mic dejun copios, am mers să… luăm prânzul. Am uitat să spun încă de la început că în Georgia masa e de fapt un festin ca-n basme, unde nunțile durau trei zile și trei nopți. Aici, fiecare masă durează trei ore. Iar când Saperavi (sau alt vin georgian) curge în pahare, khachapuri – celebra plăcintă georgiană – apare și imediat dispare de pe masă, la fel ca alte zeci de feluri de mâncare, trei ore nu par așa multe. Mie atât de tare-mi place khachapuri, încât în prima vizită colegii m-au botezat Prințesa Khachapuri, nume care a rămas cu mine până astăzi.
Prima zi în Tbilisi a fost o incursiune în gastronomia locului, cu vizite la Hotel „Vinotel”  – un hotel-butic elegant, cu un restaurant tradițional și cu o pivniță ce găzduiește câteva mii dintre cele mai bune vinuri georgiene – și Tsiskvili Ethno. Acesta din urmă este un oraș în miniatură, cu multe camere diferite, cu formații de muzică live, cu dansuri populare, o grădină atent ferchezuită și… cu o cascadă proprie. Mâncarea vine să completeze acest peisaj.
Între mese, pentru a ne deschide apetitul, am admirat panorama orașului Tbilisi și apoi am învățat să ne scriem numele în alfabetul georgian. Rezultatul e mai degrabă o pictură, pentru că atât limba, cât și alfabetul sunt speciale, deosebite, în Georgia. De fapt, ei zic că sunt trei alfabete, din secole diferite, fiecare mai armonios conturat, ca un dans languros. Limba e și ea una dintre cele 13 unice în lume (numărul variază în funcție de cu cine vorbești), „moștenitoare” a aramaicii, limbă despre care se spune că era vorbită de Iisus și de discipolii săi. Deși mai văzusem Tbilisi, după această primă zi a părut un oraș cu totul diferit, descoperisem noi „colțuri de suflet” ale aceluiași loc.

A doua zi, am luat orașul la pas. Din nou, zona centrului vechi, cu balcoanele croșetate în lemn colorat, era favorita mea. Ce-mi mai place la Tbilisi e faptul că găsești cafenele și restaurante la tot pasul, iar eu ador să mă așez pe un scaun și să privesc trecătorii timp de câteva ore. Mă relaxează și am impresia că descopăr locul în profunzime.

Arhitectural, orașul-capitală despre care se spune că a fost distrus și reconstruit de la zero de peste 20 de ori este un mix perfect de est și vest. Este la fel de animat pe alocuri ca Istanbulul, dar și romantic precum Parisul. Ce mi-a plăcut mie, de fapt: e un oraș unde poți petrece două zile sau o săptămână și tot ai ce face. A doua zi, după o incursiune pe străduțe, am luat prânzul la Cafe Litera, într-o grădină cochetă ascunsă de ochii curioși ai trecătorilor, care la stradă văd doar o clădire istorică ce are mai bine de 100 de ani vechime. Clădirea Scriitorilor georgieni ascunde o grădină unde de altfel te aștepți ca în orice moment un poet să se ridice de pe scaun și să recite câteva versuri. E o oază în interiorul orașului.

Ce mai e surprinzător la Tbilisi e varietatea restaurantelor, și nu vorbesc doar de meniu aici, ci și de stil. Am văzut pe parcursul a trei zile pline la fel de multe variante câte aș fi găsit și la Paris, spre exemplu. Și cum ce e mai bun am lăsat pe final, aș menționa restaurantul „Funicular”, care, după cum îi spune numele, se găsește la capătul unei călătorii cu funicularul. Deasupra orașului, pe dealul verde-crud, se găsește un parc, un parc de distracții și un restaurant de unde poți privi orașul de sus, de foarte sus. Cel mai bine e să ajungi cândva la apus, pentru a vedea apoi cum luminile încep să sclipească, iar Tbilisi se îmbracă de seară. Nu pentru culcare, ci mai degrabă pentru o seară activă, în club.

Cea de-a treia zi (și ultima) din Tbilisi avea să fie cumva „exotică”. În prima parte a zilei, am mers la băile termale Gulos din oraș. Sunt mai multe băi, dar despre acestea auzisem că sunt cele unde primești un tratament cu adevărat regesc. Am intrat în sala de marmură și mozaic, cu saună, dușuri, trei piscine cu apă termală cu temperaturi diferite și un salon cu ceai aromat, atât de dorit după o incursiune în piscina cu apă fierbinte. Iar pentru ca acest răsfăț să fie complet, am acceptat ca o doamnă cu mâini dibace să mă „dezbrace” de pielea moartă și să mă îmbrace în spumă moale și pufoasă, înainte de a mă trezi la viață cu un mix de apă caldă și rece ce mi-a gâdilat toate simțurile. La final, aveam piele de bebeluș și foame de lup, motiv pentru care am mers la prânz la Barbarestan, un restaurant deschis într-o clădire istorică, care la prima vedere părea că e o călătorie în timp. De altfel, și rețetele sunt reinterpretate după cele dintr-o carte de bucate cu la fel de multă istorie. Servirea însă este „mai mult decât modernă și perfectă”, mai ceva ca ultimul model de telefon mobil scos acum pe piață.

După – încă o – masă copioasă, am mers la Chronicles of Georgia, un monument început prin anii ’80 care nu a fost finalizat niciodată. Amplasat pe un deal – altul față de funicular –, Tbilisi are mai multe coline decât Roma (sau, cel puțin, așa mi s-a părut mie, că nu le-am numărat), iar acest monument stă la capătul unui lung șir de scări. De-o parte, jos, stă un lac de acumulare bleu ciel. De alta, în depărtare, se vede orașul. Ce este interesant la monumentul ce trebuia să spună toată istoria Georgiei (o spune parțial, că nu e finalizat) e că, deși e aproape în oraș, puțini sunt cei care știu de el. Și nu e vorba doar de turiști, ci și de localnici. Cu atât mai bine pentru mine însă, că mi-am făcut de cap cu fotografiile.

Si, normal, ziua urma să se termine cu o cină. Doar că nu a fost orice fel de cină, ci încă una la înălțime, de astă-dată, în cer. Dinner in the Sky. Ocolisem atât de mult să fac asta, din teama de înălțime, încât mă bucur că nu am avut cum să dau înapoi acum. Cina a avut loc undeva la marginea orașului, în cadrul complexului Bioli, un medical wellness resort care pare că îți ia orice durere „ca cu mâna” (vorba bunicii), doar văzând peisajul. Căsuțele ce fac parte din resort sunt ascunse în pădure, doar restaurantul din sticlă se deschide către orașul ce se vede mic în depărtare. Nu există, cred, un loc mai bun pentru ca eu să încerc, încă o dată, să-mi înving frica de înălțime. Am reușit, iar și iar, și presimt că o voi mai face.

Cam asta a fost povestea mea și-am încălecat pe-o șa.

În episodul de astăzi am vorbit – și așa, prea mult – doar de Tbilisi, lăsând pentru mâine detaliile (destul de tulburi, după atâta vin ;)) ale regiunii viticole Kakheti.

Imagini Tbilisi

Tarom la Tbilisi

Si o alta prezenta romaneasca, dar nu numai la aeroport – ci cam prin toata Georgia

Hotel Rooms

In ambele hoteluri, o biblioteca impresionanta te asteapta in lobby

Vinotel – hotelul vinului

Si in interior

Celebrul vin georgian, o adevarata religie

Restaurant cu cascada proprie 🙂

Alfabet georgian 🙂

Cristina Rosca aka Printeasa Khachapuri

Cam asa arata Tbilisi. Cum sa nu te indragostesti de el ?

Gulos

Restaurantul Barbarestan

Chronicles of Georgia

Si privelistea de langa monument