Drumul prin Mustang, între Pokhara și Lo Makthang, coincide cu cel de retur. Nu este un circuit, este un dus-întors pe același drum. Dar chiar dacă l-ai văzut o dată, cel puțin eu nu mi-am pierdut deloc entuziasmul la întoarcere, deși am trecut fix prin aceleași locuri – zona este absolut superbă, este divină și cred că, și dacă m-aș întoarce la primăvară să merg până la Lo Makthang, aș fi la fel de încântat. Am coborât prin satele deja cunoscute – iar în unele, prin care nu am oprit la dus, ne-am oprit la întors, pentru o tură pe ulițele lor, rămase în urmă cu câteva secole, ne-am cățărat în locurile de rugăciune (chiar dacă nu există mănăstiri în toate satele, există chortene, stupe și steaguri de rugăciune, aflate obligatoriu pe o înălțime deasupra satului) pentru panoramă… și da, e de vis.

După ce am coborât la Lo Makhtang, ne-am culcat în Chuksung, satul în care am întâlnit săteni care se distrau, bătând grâul în piața centrală a satului. Nu erau prea multe pensiuni în sat, doar vreo 2-3, la șosea, dar cel puțin aici, era mult, mult mai cald față de experiența de sus, de la 4000 metri. Și aici erau camere mai calde și camere mai reci – cele spre apus au fost indiscutabil mai calde, pentru că bătuse soarele toată după-amiaza, iar cele spre răsărit erau cu câteva grade serioase mai puține. Dar, asta e, eram deja călit – sacul de dormit și un pled chinezesc rezolvau problema… şi cel puțin aveam să mă bucur de căldură, când ajung în Pokhara, unde am jurat că nu o să dau drumul nicio secundă la aerul condiționat.

A două zi dimineață, principalul obiectiv de vizitat era templul de la Mukthinath. Este un templu mai neobișnuit, pentru că este un temple mixt – este un loc sacru atât pentru budiști, cât și pentru hinduși. Pentru hinduși (care sunt majoritari) este locul unde Vishnu, membru al trinității sacre hinduse, a scăpat de blestemul Vrindei (păcălită de Vishnu, care s-a deghizat că este soțul ei și a păcătuit cu el – iar blestemul a fost ca soția lui Vishnu să fie, la un moment dat, păcălită în același mod de un alt bărbat), iar pentru budiști este locul unde Guru Rinpoche, fondatorul budismului tibetan, s-a rugat și a meditat îndelungat înainte de a trece munții în Tibet, pentru a răspândi înțelepciunea lui Buda).

Dar înainte de a ajunge la Muktinath, am trecut din nou pe la Kagbeni. Trebuia să anunțăm autoritățile că grupul nostru a ieșit din Mustangul de Sus (unde pentru a intra îți trebuie un permis, care costă 500 USD), așa că am putut revedea poarta noastră de intrare, de dată asta pe soare. Sincer, arată altfel, mult mai voios… Am început apoi să urcăm din nou munții… Muktinath se află undeva la o altitudine de 3700 metri, în timp ce Kagbeni e undeva la 3000, poate un pic sub 3000. Dar altul a fost șocul… am dat de asfalt! După zile întregi pe șosele din praf și pietre, reacomodarea cu asfaltul a fost ca un șoc… șoseaua impecabilă de la Kagbeni la Muktinath a apărut ca o Fata Morgana. Pur și simplu nu înțelegi ce caută această șosea aici – nu e legată de niciun alt drum asfaltat, pur și simplu apare așa, ca o amintire a lumii „civilizate” sau mai degrabă ca un OZN cu omuleți verzi. Am urcat una din văile care strânge apa izvoarelor pentru a le aduce în marele râu Kaligandaki, într-o zonă neașteptat de fertilă – multe câmpuri roditoare și, evident, și sate mult mai vii. În continuare, marea majoritate a locuitorilor sunt tibetani, dar am revăzut din nou, după câteva zile, culorile exuberante ale sariurilor femeilor – aveam să descopăr că erau de fapt turiste – templul Muktinath este sacru nu numai pentru hindușii din Nepal, ci și pentru cei din India, așa că locul era luat cu asalt de turiști veniți și de dincolo de graniță.

În momentul în care am ajuns la parcare, mi-am dat seama că Muktinath este indiscutabil destinația turistică nr. 1 a zonei – o groază de oameni s-au repezit să ne ofere o plimbare călare spre marele templu (de fapt, nu te lasă chiar la ușa templului, mai trebuie să mai urci câteva scări), dar m-am gândit să nu… și mai bine am făcut.

După ce am urcat un pic, în spatele dealului am găsit un ditamai orașul turistic – hoteluri, pensiuni, restaurante, magazine de suveniruri, cafenele – majoritatea clar gândite pentru turiștii indieni și nepalezi, dar și câteva, care aveau un aer european – probabil și aici sunt destui turiști din subcontinent, dornici să testeze deliciile exoticei Europe. Poate cel mai haios loc (de dinafară, nu am intrat) este, indiscutabil, Hotel Bob Marley, unde puteai să te hrănești la Rasta Rock Restaurant şi să te relaxezi la Reggae Freedom Café… Dar afirmația publicitară, care chiar m-a făcut să râd cu poftă, a fost „Real running hot water” – într-adevăr, cam toate pensiunile promiteau 24 ore apă caldă, dar nu o prea văzusem… decât pe ici, pe colo.

Locul era destul de aglomerat. Indienii pe cai (nu se putea să nu călărească un pic și să-și facă selfie-uri pe niște cabaline supuse), restul lumii pe jos, uitându-se și pe la brățări sau alte suveniruri oferite de tibetani. În spate, masivul Nilgiri, unul din acei munți înalți, cu vârful acoperit de zăpadă (ca de obicei, sunt mai multe vârfuri Nilgiri, cele mai înalte având circa 7000 de metri), domină valea într-un mod cât se poate de fotogenic. În zonă sunt mai multe temple – unele sunt mănăstiri budiste tipice, cum sunt și în zona înaltă, altele temple hinduse… mă rog, lumea se roagă la mănăstirea lui și totul pare foarte pașnic. De altfel, deși în istorie sunt cazuri de războaie religioase între budiști și hinduși, acestea nu au fost literalmente la fel de violente și îndelungate ca acelea dintre creștini și orice altă religie posibilă, așa că astăzi, cele două religii coexistă pașnic, mai ales în țări ca Nepal – pentru hinduși nu e o problema să accepte cele câteva zeități budiste în panoplia de zeci de mii de zeități și reîncarnări de zeități (inclusiv Buda este considerat reîncarnarea a nu știu ce zeu hindus), iar budiștii, deși nu prea le convine interpretarea hindusă, nu par prea afectați.

Încă de la poartă, am fost întâmpinați de niște sâdhu, că la Pashupatinath. Unul stătea și chiar medita – părea să nu-i pese absolut deloc de cei care îl fotografiau, dar imediat după poartă, un tip ciung, vopsit pe corp, cerea bani. Mă rog, tipul nu părea chiar în toate mințile, dar arăta interesant. Cerea un dolar pentru poze. E ok, hai să-i dau. Mă caut de 100 rupii nepaleze și aflu că nu acceptă rupii nepaleze. Foarte straniu. Prin Nepal nu poți plăți decât în rupii nepaleze, dolarii sunt acceptați doar în cartierele turistice, gen Thamel sau Lakeside, nicăieri altundeva. Evident că nu am o bancnotă de 1 dolar, așa că îi ofer o bancnotă de 1 leu. O acceptă cu mare bucurie. Facem poză. Apoi o aruncă cât colo. Apoi îi cere unuia de lângă el să i-o aducă înapoi. Stranii personaje pe aici, prin locul sfânt al Mustangului…

Principalul templu al zonei este totuși cel hindus. Aici se află 108 izvoare de apă (practic, niște robinete) prin care curge permanent apa înghețată a Himalayei… Și, ați ghicit, credincioșii cei mai credincioși nu trebuiau doar să se roage şi să ardă bețișoare, mai mult sau mai puțin parfumate, ci și să facă baie în apa ca gheața a celor 108 izvoare. Cum ziceam, ele arată ca niște robinete dispuse circular, iar credincioșii aleargă cât îi țin picioarele pe sub robinete. Să nu credeți că sunt doar bărbații care au parte de astfel de experiențe… erau chiar și niște doamne, care o luau la fugă îmbrăcate în sari-uri (deh, decenţa obligă) prin apa înghețată. M-am sfințit și eu… mi-am udat mânuța la fiecare izvor. În mod cert, nu am obținut acel boost de kharma hindusă ca ceilalți, dar sigur, ceva, ceva, acolo.

Un pic mai sus de extrem de veselul templu hindus (inutil să spun că toată lumea râdea și chicotea după ce alergau prin apa ca gheața), am ajuns în zona zen… un templu budist calm, liniștit, un loc unde să-ți tragi sufletul și să admiri panorama absolut incredibilă. Deasupra templului, pe munte, sute și sute de rânduri de steaguri de rugăciune se zvârcolesc în bătaia vântului sub un cer ca safirul. Mergem un pic mai încolo și dau de o statuie imensă a lui Buda privind seren în zare… și cum nu se poate să avem același drum spre mașină, descopăr niște poteci, care duc spre un pavilion unde se află o statuie a lui Buda, încă și mai mare. Nu știu de ce, dar mi-aduc aminte de acele imagini apocaliptice din filmul 2012 (acela cu apocalipsa prevestită de calendarele mayașe) în care un călugăr tibetan, aflat într-o mănăstire, pe vârf de Himalaya, asista la valul ucigaș care distrugea planeta… e drept, în amintirea mea erau imagini cu un pavilion din acesta cu statuia lui Buda (în realitate, m-am uitat ulterior pe trailere și era o mănăstire, dar în mintea mea rămăsese, poate dintr-un alt film, un pavilion ca acela de la Makhtang). Drumul a fost absolut superb – soare, cald, o panoramă de vis, o plimbare în care am realizat că, iată, eram complet aclimatizat la aproape 4000 de metri. Iar lângă statuie, am și făcut o poză cu, poate, cel mai bine îmbrăcate tibetane pe care le-am văzut în tot Mustangul – evident, în costum tradițional.

Pe drumul spre vale, ne-am oprit și în satul de sub Muktinath. Se numește Jharkot și după ce, inițial, m-am gândit că era un alt sat părăsit (dar la fel de fotogenic), când am ajuns în capul satului, am descoperit o mănăstire plină de viață. Spre marea mea surprindere, într-o mănăstire de călugări, am descoperit o grămadă de fete – atât adolescente, cât și preadolescente. O parte din mănăstire era un hostel pentru copii din sate, care veniseră în Jharkot la școală și trăiau aici – și, indiferent de vârstă, erau foarte harnici – spălau rufe, spălau vase, puneau rufe la uscat… toți trebăluiau cu o seriozitate atât de puțin obișnuită pentru copiii de vârsta lor din Europa.

Restul drumului a fost fără istorie… E drept, am ieșit din zona înaltă, dar am trecut prin acele locuri pitorești. Ne-am oprit câteva momente în Jomsom, capitala Mustangului de Jos, pentru a cumpără niște mere din piață (merele cresc peste tot prin Mustang și în fiecare restaurant unde am mâncat, plăcinta de mere era de fiecare dată la loc de cinste), apoi încă un pic în extrem de pitorescul sat Marpha, pentru ca la sfârșitul zilei să descoperim un sat de refugiați tibetani. Există mai multe sate de refugiați tibetani create după 1959, după ce Dalai Lama s-a refugiat din Tibetul ocupat de chinezi. Acesta a fost urmat nu numai de numeroși lama și oficialități tibetane, ci și de militari sau oameni simpli, care au creat adevărate localități tibetane. Marea majoritate s-au refugiat în India (care, fiind la cuțite cu China, le-a acordat o libertate mai mare), dar alții au ajuns în Nepal, care i-a acceptat, dar mai discret. De altfel, Dalai Lama nu a fost niciodată în Nepal, deși aici trăiesc destul de mulți tibetani (fie localnici, fie refugiați), taman pentru că guvernul Nepalului nu a fost niciodată sigur că va putea să-i ofere siguranță în față unor potențiali teroriști chinezi. Refugiații din Tibet sunt acceptați în Nepal, dar nu primesc cetățenie și nici drept de muncă – dar sunt lăsați să deruleze afaceri şi să producă diverse obiecte artizanale, care sunt extrem de populare printre turiști. Am fost la pas câteva zeci de minute în micul sat de refugiați… Mi s-a părut că e cu totul altceva. Chiar și față de satele obișnuite din Mustangul de Sus. Adică mult mai curat, mult mai bine organizat, totul civilizat… e interesant să redescoperi toate feţele unei țări atât de diverse ca Nepalul.

A urmat o noapte minunată la Lete și apoi lungul drum până la Pokhara unde a urmat o noapte caldă… de vară.

Am plecat din Mustang mesmerizat… este un loc absolut fabulos, un loc unde pășești undeva, în istorie, într-un peisaj de basm. Nu e nici ușor de ajuns, nici ieftin. Este o aventură, o aventură reală, o aventură pe care o voi uita cu greu… dar, de fapt, cred că nu o voi uita niciodată.

Am fost în Nepal și în Mustang într-un tur din seria „Haideți cu Imperator în …”. Ca și celelalte tururi din Nepal, a fost gândit și făcut în colaborare cu amicii Dragoș, de la Explore Travel, și Raj, de la Good Karma Trekking, una dintre cele mai bune agenții din Nepal.

Următoarele ture planificate în seria „Haideți cu Imperator în…” sunt în Sudan (ianuarie) și Brazilia (martie), în care vă invit să mergem împreună.

Imagini Muktinath

Acel drum de neuitat de la Lo Makhtang

Fereastra tibetana traditionala

Ca peste tot prin Mustang, iata un sat sapat in stanca

De secole, jobul de porter era unul dintre cele mai populare in Mustang

Satul Chuksung

O alta priveliste wow – la Kagbeni, poarta de intrare in Mustangul de Sus

Nilgiri

Am trecut din nou prin curtea manastirii din Kagbeni

Satul Jharkot – un sat mic, dar cu manastirea lui

Sir,.,, vreti un cal ?

Suveniruri colorate

Cel mai original hotel din oras

Centrul turistic

Pavilionul cu un Buda gigantic… iar peisajul e de vis

Spre templul hindus de la Mukhtinath

Un sadhu care accepta lei romanesti

Unul din numeroase temple budiste

I feel I can fly

Rugaciuni hinduse

Unele din cele 108 izvoare

Reincarnarea superioara este asigurata. Posibil si o pneumonie

Si doamnele doresc un pic de iluminare

Liniste… zen…. relax

Si interiorul acesteia

Mii de steaguri de rugaciune

Panorama orasului

Statuia lui Buda

E musai si un pic de trekking

Pe vale, orasul Muktinath

Flori de Himalaya

Un orasel turistic

In final, niste tibetane care pozeaza

O stupa budista

Satul Jharkot

Mica manastire din Jharkot

Copii la munca

Catelul acela se crede caprioara de aur

Satul Jharkot

Daca nu am gasit iaci in tot Mustangul, ne-au iesit in cale prin ultimele ore in zona

Piata din Jomsom e plina cu mere

Una din portile din Marpha

Pe strazile din Marpha

In drum spre satul refugiatilor din Tibet

Satul refugiatilor din Tibet – foarte aranjat si curat

Nici nu va inchipuiti ce bine m-am simtit in hotelul din Lete