Socotra
Mă cunosc cu Andreia de iată… nici eu nu îmi dau seama cum de s-a făcut un deceniu. Ne-am cunoscut în cea de-a doua excursie pe care am făcut-o vreodată, în 2012 în China. Şi acum mi-aduc aminte cum am dansat în Parcul Templului Cerului, cum am mers cu troşcoletele noaptea prin Beijing sau muntele „Avatar” – în parcul national Zhangjiajie. De atunci, am mai fost prin locuri împreună, cum ar fi Uzbekistan – Turkmenistan, dar e drept, nu am mai fost împreună demult. Era şi cazul… aşa că am ajuns în Socotra în noiembrie. Şi pentru că eu încă nu am apucat să scriu nimic despre această insulă magică, Andreia a fost mai harnică şi mi-a trimis un mic articol… despre cum a văzut şi simţit ea Socotra…deoarece călătoriile au o însemnătate aparte pentru Andreia, atât de aparte încât ultima ei carte de poveşti pentru copii se intitulează ”Călătoria lui Iaurţel pe tărâmul Bandibandi”.
- Aş vrea să mergem în Socotra! îmi spune soţul meu la început de toamnă.
Îl privesc fără să clipesc şi repet în gând: „Socotra, Socotra, Socotra…”.
- Unde e asta?
- În Yemen.
- Nu e război acolo?
- Ba da, însă nu şi pe insulă.
Ridic din umeri şi răspund:
- Dacă vrei tu.
Atât a durat dezbaterea despre următoare destinaţie. Am anunţat agenţia de turism că vrem să mergem în Yemen, însă am primit răspuns că e nevoie să aşteptăm. Nu poţi merge pe insulă când vrei şi cum vrei. În primul rând, avionul la care agenţia rezervase biletele zboară o singură dată pe săptămână şi, curios sau nu, locurile se epuizează rapid. Apoi, alte zboruri mai greu găseşti; sau deloc. Undeva, în adâncul inimii, mi-am dorit să nu se elibereze niciun loc. Ce bine-i, uneori, ca adâncurile să rămână netulburate!
După aproape două luni am primit răspuns. Mi-am luat cu mine un geamantan cu prea multe haine şi nicio asteptare. Le ce m-aş fi putut aştepta de la o călătorie în care dormi în cort, dincolo de capătul lumii? Îmi place să merg vara cu cortul: mă bucur de cerul pe care lumina oraşelor l-a abandonat, de frigul care-mi ciupeşte obrajii noaptea şi de aerul cu miros de scoarţă care-mi inundă plămânii. Dar să aştept două luni să merg la cort, într-o ţară cu război civil mi s-a părut de-a dreptul nebunesc! Şi mai şi mi s-ar fi părut să am cine ştie ce pretenţii; de fapt, orice pretenţie. Cu alte cuvinte, am plecat cu inima deschisă spre ceea ce viitorul avea să îmi ofere.
Am aterizat pe aeroportul din apropierea capitala insulei – Hadiboh, un loc care aduce foarte mult cu câmpul din satul bunicilor. Nu doar prin aspectul de pârlojit pe care multe sate din Oltenia îl cunosc vara, ci şi datorită caprelor care umblă pe unde le poftesc picioarele, de multe chiar pe aleile din faţa aeroportului. După formalităi, grupul nostru de turişti s-a împărţit în grupuri mai mici, ne-am urcat în maşini 4×4 şi am pornit spre capitală. Acolo ne-au întâmpinat şi mai multe capre, cu siguranţă mai puţini localnici decât bovide, cu toţii şi toatele foarte curioşi, gropi pretutindeni, asfalt mai deloc, (un fel de) magazine şi hotelul în care ne-am cazat, oaza de curăţenie din mijlocul căcărezelor.
Peste drum de hotel, singura clădire tencuită din zonă mi-a atras atenţia. Am mers către intrare, de unde copile cu piele măslinie şi ochi catifelaţi m-au poftit în mijlocul lor. Le-am suprins smerenia, am invitat-o să mă înconjoare şi să mă poarte printre poveştile şi caietele lor de şcoală, atât cât au putut ele să-mi dezvăluie în puţinele cuvinte pe care le ştiau în engleză, rostite în cele câteva momente petrecute împreună.
De-acolo am lăsat maşina să alerge peste culorile solului steril, împânzit de ierburi ce jinduiau după ploi şi de omniprezentele cornute, până ce am ajuns pe un vârf de munte pitic. M-am căţărat pe el şi am înţepenit. Turcoazul sălbatic al mării, albul cremos al plajei fără de sfârşit şi pacea locului neatins de turismul în masă m-au vrăjit şi m-au prins ca într-un caleidoscop din care nu mi-am mai dorit să evadez. Cred că atunci m-am îndrăgostit pentru prima oară de o bucată de Pământ. M-am îndrăgostit de singurătate, de izolare şi de inocenţa primordială pe care le-am trăit la Detwah Lagoon. De pe muntele pitic, am coborât în inimea mea şi am văzut-o cum tânjeşte după paradisul pe care insula de nicăieri îl ţine captiv, pentru încă prea puţină vreme poate, şi îl dezvăluie doar celor care se pierd din înaltul hotelurilor decrepite de stele în corturile de-un infinit de aştri.
Iureşul iubirii a început de la nivelul mării, a continuat spre Shoub Magical Beach, printre delfini, broaşte ţestoase şi peşti balon, a urcat spre platoul Diksam, în ţara arborilor sângele dragonului şi a arborilor de tămâie, m-a furat în canionul Wadi Dehur, m-a coborât pe plaja Aomaq, m-a aruncat în piscinele naturale de la Keleshan, m-a urcat pe spatele unei cămile al cărei stăpân asemenea unei curmale m-a purtat printre dunele de catifea de la Zahaq, m-a învăluit printre crabi şi pace şi mai multe dune la plaja Arher, apoi m-a aruncat în ritmurile sălbatice ale Africii de pe plaja Delisha. Iar a doua zi am plecat spre aeroport cu convingerea că ultimele mele zile s-au tors în penultimul paradis al planetei. Mi-am luat la revedere de la capre, de la soarele care s-a ascuns în pielea mea şi de la insula care mi-a răpit inima. Căci, într-o zi, mă voi întoarce la ea.
Hadibo, capitala Socotrei
Detwah Lagoon
Jucausii delfini ai Socotrei pe drumul spre Shoub Magical Beach
Shoub Beach, plaja magica unde sa citesti o carte si sa te bucuri de liniste
Platoul Diksam
Pana si caprele iubesc Dragon Blood Tree 🙂
Copacii emblematici ai Socotrei – Blood Dragon si Bottle tree
Arborele de tamaie
Wadi Dehur
Faci baie si in interiorul insulei, nu doar pe plaja. Iar peisajele sunt la fel de senzationale
Zahaq beach – dunele de nisip
Arher beach
Bottle tree
Foto: Dan Birtu si Cezar Dumitru
