Festival Kalash

Pakistanul nu este un stat-natiune. Tara are numeroase nationalitati si numeroase limbi sunt vorbite in Pakistan – sunt intre 70 si 80 limbi mai mult sau mai putin populare, unele dintre ele la fel de diferite precum romana si maghiara de exemplu. Si ca idee, cea mai mare – punjabi reprezinta doar 38% din populatia tarii, urmati de pastuna, care de altfel este poporul dominant in multi-etnicul Afghanistan reprezintand 18% din populatia tarii. Dar in acest mozaic mirabolant al tarii, se distinge puternic poate cea mai redusa numeric comunitate a tarii – Kalash.

Locuind in vestul tarii, in muntii care despart Pakistanul de vest de Afghanistan, kalash sunt iesiti din comun prin faptul ca nu sunt musulmani (toate celelalte 80 etnii sunt majoritari musulmani in vasta lor majoritate), iar unii antropologi, istorici si exploratori au declarat ca sunt urmasii lui Alexandru Macedon. E adevarat, marele cuceritor macedonean a ajuns si pe meleagurile acestea – dupa cucerirea Imperiului Persan, dar si a Transoxianei, Alexandru care se credea un zeu menit sa cucereasca lumea si-a indreptat atentia spre India, dorind s-o adauge Imperiului sau aproape mondial. Asa ca a plecat din Asia Centrala a stanurilor de astazi, a strabatut muntii din nordul Afghanistanului si Pakistanului si a ajuns pana la marele fluviu Indus unde a reusit sa invinga un rege indian intr-o batalie epica. Dar in acel moment, armata care il urmase in buna parte inca din Macedonia (in acel moment, cea mai mare parte a armatei lui Alexandru era insa formata din persi) a declarat ca ei nu mai pot si basta. Destul au cucerit lumea, erau obositi, epuizati, si nu mai voiau sa mearga si sa se bata, iar zvonurile spuneau ca urmatorul stat indian care trebuia invins avea sute de mii de luptatori si o gramada de elefanti de lupta. Asa ca Alexandru a trebuit sa se intoarca neinvins de-a lungul Marii Arabiei prin Balucistanul de azi spre Babilon (Irakul de azi) unde voia sa-si construiasca o capitala demna de el.

Legenda insa spune ca soldatii macedoneni au decis ca ei nu vor sa mai strabata inca cine stie ce tinuturi necunoscute si salbatice (aveau dreptate, multi din cei care au facut cale intoarsa au murit de foame si sete in Balucistan) si ca mai bine se stabilesc prin meleagurile acestea indepartate – oricum stiau ca au sanse infime sa se intoarca acasa in Macedonia si Grecia, asa ca Pakistanul de azi parea o zona faina in care sa te stabilesti. De altfel, datorita acestor legende, cam toate popoarele din muntii Pakistanului de nord sustin ca sunt urmasii directi ai lui Alexandru cel Mare (daca nu ai lui personal, ai soldatilor lui), dar singura etnie care a fost “descoperita” ca fiind macedoneni sunt acesti kalash.

Cine sunt kalash ? Pe vremuri era o etnie destul de numeroasa care controla ambele parti ale muntilor Hindukush – sute de mii traiau in Pakistanul si Afghanistanul de azi. S-au opus sa se converteasca la Islam de mai bine de un mileniu, dar, interesant, nu sunt nici budisti, religia dominanta in zona inainte de sosirea misionarilor lui Allah, ci dintotdeauna aveau o religie stranie, a lor, fara legatura cu marile curente religioase ale zonei. Nu, nu se inchina lui Zeus sau Afroditei cum bine le sta unor urmasi ai soldatilor lui Alexandru, ci au o religie unica si originala pe care unii cercetatori spun ca ar fi pre-hindusa combinat cu foarte mult animism. Dupa cum arata, au clare trasaturi europene, dar acesta nu este un diferentiator major – si kashmirii arata europeni. Intre timp, pentru lamurirea lucrurilor, au fost facute din teste ADN care au relevat faptul ca genetic par sa fie urmasii unor triburi din Iranul sau Irakul de azi. Limba lor este o limba indo-europeana fara “rude” apropiate.

In momentul in care Islamul a ajuns prin zona, kalashii erau un popor semnificativ, dar care traiau doar in zonele mai greu de strabatut ale muntilor Hindukush. Acestia au rezistat timp de secole, iar tinutul locuit de ei era numit Kafiristan “adica tinutul necredinciosilor” – “kafiri” insemnand necredinciosi, infideli (adica ne-musulmani) in araba. Dar in 1895, Abdur Rahman Khan, emirul Afghanistanului a invadat Kafiristanul si l-a cucerit, obligandu-I pe locuitori sa se converteasca la Islam. Sau… unii au fugit peste munte in Pakistanul de azi, dar cei kalashii din Afghanistan au devenit musulmani, iar regiunea lor a fost botezata “Nuristan” – de la “nuri” – cei luminati in limba persana. Tara celor care au fost iluminati (convertiti). Convertirea fortata nu le-a adus prea multe bucurii. Nuristan este cea mai putin populata provincie a Afghanistanului, cu doar circa 170,000 locuitori, imensa majoritate kalashi musulmani si detine recordul de cea mai saraca provincie a tarii (tinand cont cat de praf e Afghanistanul, cu greu iti poti imagina cum arata Nuristan – Kafiristan) – 12% din populatie are acces la apa curenta (doar 1% inainte de 2001), iar nivelul de alfabetizare este de 17% (cifrele sunt considerate cam umflate, totusi). Alfabetizare, nu analfabetizare ! 4 din 5 kafiri nu stiu sa scrie si sa citeasca !

Protejati insa de munti si de prezenta colonistilor englezi care nu tineau neaparat la Islam, kafirii de pe partea estica a muntelui au supravietuit convertirii, dar in ultimul secol si mai bine, numerosi dintre ei s-au convertit. Fie au fost sub presiunea vecinilor musulmani (urmasii vechilor kalashi sau a pastunilor), fie datorita faptului ca Islamul este o religie care poate deschide mai multe oportunitati socio-economice in afara vaii. In acest moment, kalashii traiesc pe vreo 3 vai izolate din regiunea Chitral si nu sunt mai multi de 3-4000 oameni. Daca acum vreo 20 ani, toti urmau religia traditionala, acum sunt destui convertiti la islam in regiune desi in momentul in care trec la Islam, sunt alungati din comunitate.

Kalashii au 3 mari festivaluri care sarbatoresc ciclul agricol – iarna, primavara si vara. Festivalul de vara numit “Uchal” – este sarbatoarea recoltei si este o forma de recunostiinta pentru zeii kalashi ca au avut recolta bogata. Spre deosebire de musulmani, nu exista o diferenta prea mare intre barbati si femei din punct de vedere economic si social, in cele doua zile cat am fost in vaile kalash, am vazut mai multe femei decat in 16 zile din tot Pakistanul. Spre deosebire de barbati care se imbraca fie europeneste, fie in shalvar kameez, costumul favorit in toata zona, femeile isi pastreaza costumul popular traditional pe care e musai sa-l poarte non-stop, nu doar la festivaluri. Toate femeile au haine colorate intens, brodate cu scoici – nu stiu de unde le iau, cea mai apropiata mare e la mai bine de 1000 km de vaile Kalash.

Unul dintre obiceiurile pastrate cu sfintenie este faptul ca atunci cand femeile au ciclu, sunt considerate impure si trebuie sa se mute timp de 7 – 10 zile intr-o locuinta aparte, locuite numai de femei numita “bashaleni” – aici isi pot lua si copiii atata timp cat sunt mici si tot aici nasc. Practic, este vacanta lor lunara, timp in care isi lasa sotul cu toate treburile gospodaresti pe cap – mancare, curatenie, cresterea tancilor, etc. Am vazut astfel de bashaleni intr-un sat, arata foarte bine, aducea mai degraba ca un soi de camin, construit de greci – de altfel, fundatiile grecesti sunt prezente pe vai, investind in diverse obiective sociale – inclusiv in muzeu. Femeile aruncau ochi de peste gard, probabil suparate ca nu puteau asista la marele festival al verii.

Casatoriile sunt libere – nu sunt aranjate de parinti cum se intampla in tot subcontinentul, de obicei copiii isi pun parintii in fata faptului implinit, iar “rapirea” iubitei are loc doar in vreme de festival. Rapita, nerapita, pana la urma, ginerele trebuie sa-i plateasca ceva socrului pentru fiica lui si apoi pot fonda o familie si sa traiasca ani multi si fericiti. Ei bine, exista si posibilitatea ca la un moment dat femeia sa se indragosteasca de altcineva – este libera sa plece si sa se recasatoreasca, dar acest al doilea sot trebuie sa plateasca primului sot o suma dubla fata de suma data de primul sot – deci, daca primul sot i-a dat socrului 1000 dolari pe nevasta-sa, atunci al doilea sot e obligat sa dea 2000 dolari primului sot. Iar daca doamna pica cu tronc unui al treilea, acesta trebuie sa caute 4000 dolari in buzunare pentru a trai cu iubirea vietii lui. Evident si sotia trebuie sa fie de acord, de obicei ea este cea care initiaza schimbarea de barbati. Imi e neclar cum se rezolva cu copiii.

Un alt loc interesant este cimitirul pe care l-am putut vizita. De-a lungul timpurilor, corpul celor decedati era pus in cutii de lemn si lasate in aer liber – o reminiscenta a sky burial-ului practicat de tibetanii budisti sau de iranieni zoroastrianisti. In consecinta, se pot vedea cu ochiul liber oasele defunctului. Dar modernismul se strecoara si in cimitire, asa ca ultimii morti au parte de inmormantari ca la crestini sau musulmani. In pamant.

Desi pare o societate mult mai relaxata in ceea ce priveste relatiile sociale intre sexe si intre tineri si batrani, exista numeroase tabu-ri. Unul din ele a fost pana recent gainile si ouale – erau considerate impure si nu se puteau consuma. Dar aparitia turistilor, in special musulmani pakistanezi a dus la nevoia de a creaste si gati gaini. La fel si cu ceapa. E considerata impura si nu trebuie consumata, dar astazi nu mai este un pacat asa de grav.

Alcoolul este permis, este practic singurul colt de Pakistan unde alcool-ul este consumat in mod oficial (va dati seama ca lumea buna din Islamabad, Karachi sau Lahore beau la greu). Localnicii pot sa faca un soi de tuica locala, dar cu mult mai putine grade decat cea din Romania. Ni s-a spus sa fim atenti ca e bomba, ca te imbeti imediat, dar probabil pentru pakistanezii nededati la alcool asa o fi – nu cred sa fi avut mai mult de 20, 20 si ceva de grade.

Ca sa ajungi pe vaile locuite de Kalash nu este asa de usor. Nu sunt drumuri asfaltate, mai degraba drumuri forestiere pline cu gropi si se poate ajunge doar cu 4×4. Unele masini de teren sunt din anii 60 sau 70, sunt reparate de mii de ori, dar iata ca pot ajunge peste tot. De fapt kalashii si civilizatia lor supravietuiesc datorita lipsei de drumuri si comunicatii, dar iata ca acest zid de protectie a traditiilor si obiceiurilor incet, incet dispare odata cu dezvoltarea infrastructurii. Iar festivalul lor a devenit un obiectiv turistic interesant nu numai pentru cei cativa turisti straini care vin pana aici, in fundul Pakistanului, ci si pentru turistii pakistanezi veniti inclusiv din Islamabad, Lahore sau hat, din Karachi. Cel mai apropiat aeroport este la Chitral, capitala provinciei si un vechi princely state absorbit de Pakistan dupa independenta, dar nu prea sunt zboruri – acum cativa ani, in 2016 un avion al PIA s-a lovit de stanca la decolarea din Chitral si de atunci, nu sunt prea multe zboruri regulate – si se zboara doar cand cerul este extrem de clar. O parte din drumul de la Islamabad este autostrada, si chiar o autostrada la standarde europene, dar nu ajunge pana la Chitral… ultimii 200 km sunt destul de dificili si desi asfaltarea nu prea inainteaza, in schimb au fost construite vreo 2 tuneluri care am aflat ca ar scurta drumul cu cel putin 30 minute, daca nu, o ora.

In noaptea precedenta festivalului am dormit in Chitral, dar am plecat dis-de-dimineata pentru a prinde inceputul festivalului in satul Rumbur – sunt trei vai locuite de kalash, cea mai mare fiind Bumburet (unde am si dormit) – dar festivalul verii care dureaza cateva zile se muta de pe o vale pe alta, iar in prima zi, totul a inceput in Rumbur, probabil cel mai spectaculos sat, construit pe un pinten de munte, la picioarele caruia curge o vale rapida. La intrarea pe vale, am fost controlati de forte pakistaneze inarmate pana in dinti, iar festivalul a fost permanent supervizat de commando-uri gata de interventie – in ultima instanta este un festival pagan intr-o tara foarte musulmana … iar Afghanistanul talibanilor este la doi pasi. Dar, din cate stiu niciodata nu au fost incidente sangeroase la festivalurile kalash, dar este normal ca statul pakistanez (care oficial se da mare iubitoriu de minoritati) sa ia masuri, in special ca erau cateva zeci de turisti straini.

Pe drumul spre Rumbur, ne-am intersectat cu cateva fetite venind pe jos din catunele invecinate imbracate in cele mai spectaculoase vestminte – si, intr-adevar aratau splendid – rochii ornate de toate culorile – bleu deschis, verde viu, inflorate, negru-verde, in fine, in functie de preferinta coloristica – inteleg ca alegerea de culori este aleatorie, nu inseamna absolut nimic.

Urcand spre pavilionul unde urma sa se desfasoare dansurile, am trecut prin casele oamenilor. Ghidul nostru e din Chitral, este musulman, dar mi-a spus ca stramosii lui au fost in mod sigur kalash si este pasionat de cultura kalash – s-a apucat sa invete limba si pare sa fie de-al casei – se saluta cu foarte multa lume si chiar ne invita intr-o casa kalash – extrem de intunecata, dar vasta, ampla, cu multe camere si o veranda-coridor foarte frumoasa.

Festivalul incepe cu un adevarat Carnaval al copiilor. Mai intai, fetitele frumos imbracate au inceput sa danseze – e mai degraba un soi de alergare in jurul unei coloane din centrul pavilionului unde se strang baietii si barbatii care canta niste rugaciuni inteleg eu. Dar aparent, fiecare cu treaba lui – barbatii canta, tinerii se prind cate trei sau patru de umeri si o iau la fuga, dansand pe aceasta muzica stranie, venind din negura timpului. Si barbatii sunt imbracati bine – marea majoritate in shalvar kameez cu celebra pakul (palaria din lana) pe cap si cu pana de paun (ma rog, acum, marea majoritate sunt din plastic) arborata deasupra palariei. La un moment dat, apare un tanar imbracat modern – camasa si blugi – este imediat apostrofat de un batran care il trimite urgent acasa sa se schimbe – este festival, trebuie sa vii imbracat cum trebuie, nu ca un golan de Karachi. Ma rog, unii mai scapa, barbati in special – femeile sunt insa imbracate cu sfintenie in straie kalash.

Am stat cateva ore. Dupa ce copiii s-au harjonit prin pavilion, incet, incet zona s-a umplut cu tineri si tinere mai in varsta, apoi de toate varstele. Multi kalashi nu mai locuiesc pe vai, s-au mutat la Chitral sau poate chiar mai departe, dar se intorc acasa atunci cand sunt festivaluri. Apogeul a fost atins dupa pranz cand pavilionul a devenit ultra-aglomerat, practic sute de oameni se invarteau in jurul coloanei centrale ca intr-un soi de hora un pic cam haotica, iar muzica continua cumva te baga intr-un soi de transa. Apogeul a fost amanat pana in momentul in care au sosit (cu o extrem de mare intarziere) ceva autoritati locale (inteleg ca un soi de ministru al minoritatilor venit tocmai din Peshawar). Dar faptul ca celebrii invitati (care au fost luati in primire de toti operatorii televiziunilor locale) au intarziat nu i-a impiedicat pe localnici sa rada in hohote, sa se harjoneasca si sa danseze si in lipsa lor. Iar VIP-urile au venit imbracate ca la circ in niste togi aurii stralucitoare – aveam sa aflu ca doar oficialitatile pot purta acele togi haioase pentru ochiii mei de european.

Cum ziceam, la festival gasesti o mare de femei si totul parea asa normal, interactiunea intre sexe naturala si fara teama… asta la vreo 30 km departare de sate unde nu vezi picior de femeie pe strada, iar daca le vezi sunt imbracate in burkha – acele corturi miscatoare de nu le vezi nici macar ochiii. Zona este locuita atat de urmasii musulmanizati ai kalashilor, cat mai ales de pastuni care reprezinta cea mai mare si influenta comunitate a Afghanistanului invecinat. Si in ciuda conceptiilor gresite, aceste burkha – corturi nu sunt folosite de femei din intreaga lume islamica doar de catre pashtuni in Afghanistan si Pakistan. Da, in multe alte locuri, femeile port o esarfa sau basma peste par, dar burkha – doar femeile pashtune din acesti munti indepartati ai planetei.

Petrecerea se desfasoara toata noaptea si s-a mutat partial si in satul Bumburet in care am dormit. Conditiile de cazare in Bumburet sunt destul de spartane – din pacate vremea a fost destul de inchisa (Slava lui Mahandeo, unul dintre cei mai importanti zei Kalash ca nu a plouat asa cum anuntau site-urile meteo), asa ca disconfortul a fost accentuat. Dar asta e, daca vrei sa descoperi ritualuri demult apus si comunitati care inca s-au pastrat ca o capsula a timpului, izolate de lumea moderna (da, nu exista acoperire de telefon mobil in zona), trebuie sa iesi cumva din zona de confort. Dar in Bumburet se construieste zdravan, satul pare sa se transforme incet incet intr-un centru turistic, asa ca probabil in urmatorii cativa ani cei care vor ajunge in zona kalashilor vor gasi mult mai mult confort si mult mai putina autenticitate…

Dupa lungul drum spre Chitral pentru a descoperi acest grup etnic fascinant, a urmat lungul drum spre Islamabad. In mod normal, ar fi trebuit sa mergem direct din valea Hunza via Gilgit peste munti, dar din pacate drumurile fusesera afectate de alunecarile de teren, asa ca a trebuit sa revenim la Islamabad si apoi sa ne ducem si sa ne intoarcem la kalash. Urma apoi ultima parte din excursie – drumul spre Lahore, spre capitala Punjabului si granita cu India. Dar despre asta in urmatoarele episoade.

Nota

Am fost in Pakistan impreuna cu un grup superb de oameni iubitori de calatorii si destinatii interesante, organizat de prietenii de la Explore Travel. In Pakistan, agentie partenera a fost Awesome Adventure Pakistan, una dintre cele mai dedicate si serviabile agentii locale cu care am colaborat vreodata.  In octombrie 2023, planific o noua tura prin Pakistanul plin de culorile toamnei, veti avea informatii in curand !

Imagini Kalash

Autostrazi prin Pakistan

Cel mai confortabil transport

Uneori e aglomeratie. Csf, ncsf

Te mai uzi un pic. Nu tu, masina

Dar exista tuneluri de peste 11 km lungime !

Muntii Hindukush (adica „omoratorul de hindusi”)

Linistitul Chitral, capitala districtului cu acelasi nume

Inainte de imbarcare. El a fost fleet manager, coordonatorul transportului prin zona Kailash

Hey, ho, let’s go

Nu e chiar usor sa ajungi la Kailash. Asta i-a salvat

Inauntru ai tot confortul

In siguranta

Primii festivalieri in drum spre satul Rumbur. Cum cine, copiii !

Ce mandra sunt

Fete si baieti imbracati de festival

Prin casele oamenilor

Asa arata o camera

Doamna casei

Sa inceapa dansul. Mai intai cu cei mici

Marea majoritate a turistilor sunt pakistanezi

Nu sunt doar femei si copii la festival

Sa inceapa dansul ! Adica o invarteala in jurul coloanei centrale unde niste oameni cu experienta canta un soi de rugaciuni

Inc-odata mai cu foc

Hopa, vin oficialitatile in haine sclipicioase

The big boss

Apogeul dansului

Kalash cool

Miss Kalash. Sau o candidata puternica

Gata ! Hai acasa !

Masinile noastre perfect aliniate

Satul Bumburet, cel mai mare din regiune

De dincolo de gard din bashaleni, casa femeilor

A fost complicat sa intram in cimitir

Traditional, mortii nu sunt ingropati

Iar urmele lor sunt vizibile

Pe strada comerciala din Bumburet

Vreti vreun costum kalash ?

O mare varietate

Vanzatorul de caciuli

Hello, stranger !

Acesti ochi albastrii neobisnuiti pentru vecini i-au facut pe unii sa creada ca sunt urmasi ai lui Alexandru cel Mare !

Cand ai perspectiva, stai pe veranda

Si razi de mama focului

Hmmmm

E murdarie in piata centrala ? E timpul ca baietii sa faca curatenie

OMG… cand m-am nascut eu, nu vedeai chestii d-astea din metal !

Muzeul Kalash – ridicat de o fundatie greceasca

Cei cu dare de mana, comandau statui ale stramosilor

La revedere, Kalash (remarcati sloganul pe masina verde ;))