Algeria, țara necunoscută care tocmai se deschide (ep. 1). O introducere

Alger, capitala Algeria

Dacă te uiți la harta Africii de Nord, vezi o sarabandă de țări, mai precis, 5 țări. De la dreapta la stânga „în ordinea numerelor de pe tricou”: Egiptul este o țară a turismului, nu de ieri, de azi, ci de mai bine de 2000 de ani (pe vremea Ptolomeilor, numeroși turiști veneau din Grecia pentru a descoperi templele de la Luxor și piramidele de la Cairo). Libia nu a fost niciodată o destinație turistică, deși are numeroase obiective turistice cu care să se mândrească. Pe vremea lui Gaddafi, mai degrabă ajungeai pe Lună decât turist în Libia, iar după căderea celebrului colonel, un război civil încă este în derulare. Urmează Tunisia, o altă țară unde turismul este dezvoltat în special datorită numeroaselor all-inclusive-uri de pe malul mării (mă rog, sunt și alte locuri de văzut și experiențe de avut, dar, în general, turiștii străini se mărginesc la a zace pe plajă și să înfulece la greu). Urmează o altă pată albă pentru turism – Algeria. După un regim socialist cu irizații comuniste, în care turiștii nu își prea găseau locul, a venit un dureros război civil în anii ’90, iar în următorii 20 de ani, autoritățile s-au întrebat la ce le trebuie turism, dacă oricum au petrol și gaze. Așa că să iei o viză de Algeria trebuia să fii prieten personal cu președintele, așadar, și Algeria a rămas o pată albă pe harta turismului nord-african. Urmează apoi Marocul, o altă forță a turismului unde, spectaculos, turismul NU se bazează pe hoteluri all-inclusive pe malul mării, ci pe circuite culturale pentru a descoperi tradițiile țării și arhitectura istorică. Deci Africa de Nord este ca o tablă de șah, din punctul de vedere al dezvoltării turismului: negru-alb-negru-alb-negru.

Ca idee, în 2019, turismul a adus Algeriei cam 100 de milioane de dolari, iar Marocului învecinat, mai mult de 13 miliarde. Pentru că guvernul de la Alger a avut permanent ideea „ce să ne mai batem capul cu turiștii, când avem gaze și petrol. Chin degeaba”. În consecință, Algeria și-a ferecat granițele strict și nu numai că nu s-a promovat ca destinație turistică, dar a și alungat puținele suflete interesate de cea mai mare țară a Africii (după împărțirea Sudanului, Algeria este azi cea mai mare țară a Africii ca suprafață – mă rog, 80% din suprafață este deșert și foarte puțin locuit, cei circa 44 milioane de algerieni se înghesuie pe țărmul Mediteranei – mulți, la sud de Mediterana, dar mulți și la nord, în special în Franța (se estimează că între 500.000 și 1.000.000 de algerieni locuiesc în Franța, în special cea de sud).

Dar Algeria este o țară închisă nu numai pentru turiști, ci pentru orice. Investițiile străine sunt minuscule (teoretic, sunt posibile, dar practic, din cauza birocrației și legislației restrictive, îți trebuie ani pentru a deschide o shaormerie), iar importurile sunt blagoslovite cu taxe vamale serioase și cote. Dar chiar și așa, de exemplu, mașinile  costă mult mai mult decât oriunde în Europa. Un mai mare succes îl are Loganul importat, îmi e neclar de unde (logic, ar trebui să fie importat din Tanger, dar, ținând cont de relațiile aproape de război cu Marocul, e posibil ca numeroasele Dacii Logan și Sandero de pe șoselele Algeriei să provină totuși de la Mioveni).

În consecință, dacă te aștepți să găsești branduri străine prin magazinele Algeriei, ei bine, nu o să găsești. Pe șosele, da, pentru că toate încercările de a deschide fabrici de mașini au fost un fiasco, din cauza legislației anti-investiții, birocrației și a sistemului bancar antic și nefuncțional. Dar ce e cu Algeria? Algeria este o țară cu o economie închisă (e una dintre puținele țări care nu sunt membre ale Organizației Comerțului Mondial, din care mai lipsesc doar Eritreea, Coreea de Nord și niște mici state-insulă din Oceania), cu o economie etatistă (cam toate companiile din sectoarele care cât de cât contează sunt de stat, evident prost conduse), cu un sistem bancar antic și cu o monedă în care nu crede nimeni – Algeria este una dintre puținele țări din lume unde există o piață neagră unde au loc imensa majoritate a tranzacțiilor valutare – cursul oficial este cam de 150 dinari la euro, iar pe piața neagră, rata variază între 180 și 220 dinari / euro).

Dar, cum ziceam, statul întotdeauna a mizat pe faptul „avem petrol și gaze, la ce ne mai trebuie și economie”. Ei bine, da, Algeria are petrol și gaze – este al patrulea exportator din lume de gaze naturale și este pe locul 3 în lume la rezerve de gaze și 16 la petrol). În condițiile astea, Algeria ar putea fi un soi de Qatar, dar, evident, nu e. Oficial, are un PIB pe cap de locuitor de două ori mai mare decât Marocul învecinat, are autostrăzi impecabile și subvenționează absolut orice produs, iar salariul mediu în sectorul privat este de 250 dolari/lună. La stat, evident, se plătește mai bine, salariul mediu este de 420 dolari/lună. Dar și așa, ridicol pentru o țară care are O IMENSITATE de petrol și gaze. Da, prețurile sunt foarte mici, dar nu asta e ideea. În mod normal, un salariu mediu ar fi trebuit să fie cel puțin 2.500 dolari/lună pentru o țară cu bogățiile Algeriei, iar francezii ar trebui să dea năvală în Algeria să spele WC-urile țării (cam murdare, de altfel).

Pentru a înțelege puțin Algeria, trebuie să facem un mic pas în spate. Algeria a fost ocupată de Franța în 1830. Dar povestea începe mai demult. Pe de o parte, Algeria (care era condusă de un dey  –  teoretic, un soi de guvernator numit de la Istanbul de otomani, dar, de fapt, un rege ales de nobilii algerieni), era un rai pentru pirați. Timp de secole, pirați de toate neamurile operau din porturile Algeriei jefuind vase europene sau de aiurea, capturând echipajele – ofițerii erau într-un final răscumpărați pe bani grei de familiile lor, iar echipajele fără bani erau vândute ca sclavi. Se spune că 40% din populația Algerului era formată din sclavi europeni. La începutul secolului al XIX-lea, puterile europene au atacat coastele Algeriei pentru a distruge logistica maritimă a piraților, iar prima intervenție în străinătate a foarte tinerelor State Unite ale Americii a fost tocmai în Algeria, pentru a distruge pirateria. Dar pirateria și sclavia europenilor a continuat până la atacul francez. Pe de altă parte, în perioada haotică a Revoluției Franceze, din cauza distrugerii proprietăților agricole, Franța suferea de o foamete imensă – niște negustori evrei din Algeria (Algeria a avut o comunitate masivă de evrei până în 1962) au vândut o grămadă de cereale Franței, salvând mii de francezi de la moartea prin inaniție. Tot evreii respectivi aveau niște datorii semnificative către dey-ul de Alger. Cum Franța nu a plătit niciodată pentru ce a „cumpărat”, evreii i-au zis dey-ului că nu au primit banii de la francezi și că sunt în faliment. Dey-ul de Alger a cerut banii Franței, i s-a răspuns că sunt de mult, de la un alt regim și, până la urmă a dus la blocadă, amenințări, culminând cu lovirea consulului francez la Alger cu un evantai de însuși dey-ul.

Pe de altă parte, regimul restaurat al Bourbonilor de la Paris era pe marginea prăpastiei. Furia populară împotriva regelui Charles X ajunsese la cote paroxistice, așa că ce s-au gândit francezii: hai să gâdile mândria cocoșului galic și să ocupe Algeria. Motivația –  lovirea consulului. Și deși trupele franceze au luat cu asalt Algerul și l-au cucerit extrem de repede, această biruință nu a salvat tronul lui Charles X. La câteva zile după ocuparea Algeriei, a zburat și Charles X de pe tron. Francezii nu au fost păcăliți.

A urmat un secol de jafuri ale francezilor. Deși au promis respectarea proprietăților și libertăților civile, religioase, economice, populației locale i-a fost confiscat pământul cel mai roditor (zona nordică a Algeriei adiacentă Mediteranei este extrem de roditoare), i-au fost confiscate proprietățile, iar omorurile, jafurile și violurile francezilor au ținut lanț. Algerienii au încercat să țină piept, ultimele forme de rezistență fiind lichidate abia în 1903, la 73 de ani după cucerirea Algerului. Sute de mii de coloniști francezi săraci au fost transportați peste Mediterana, dându-li-se pământul și casele confiscate de la localnici. Aceștia vor fi denumiți „pieds noirs” – picioare negre – sau algerienii francezi (cei mai cunoscuți fiind Yves St. Laurent și Albert Camus). Algerienilor li s-a interzis orice drept, deoarece nu erau cetățeni. Li s-a oferit cetățenia după vreo 100 de ani, dar doar în condițiile renunțării la curțile de justiție islamice –  la sharia. Doar câteva sute au acceptat.

Lupta pentru drepturi civile –  educație, proprietate, reprezentare – a evoluat după Al Doilea Război Mondial în lupta pentru libertate și independență. Guvernul algerian a numărat aproape un milion de algerieni uciși de francezi între 1945 și 1962, francezii, „doar” 200.000. Până la urmă, războiul a fost victorios pentru algerieni. Deși, în 1945, Franța a declarat cu emfază că Algeria este parte integrantă a Franței, fiind la fel de franceză ca Parisul sau Bordeaux-ul, după un război sângeros care a divizat profund Franța și a distrus-o economic, generalul de Gaulle a trebuit să oprească războiul și să acorde independența Algeriei. 1,2 milioane de pieds noir și evrei (care s-au raliat francezilor, participând cot la cot cu aceștia la masacrarea populației locale) au fugit – circa 13% din populația țării. Și pentru că organizația care a condus lupta împotriva Franței, FLN, era dominată de lideri cu idei de stânga – socialiste, după eliberare, Algeria a îmbrățișat o formă un pic mai light a comunismului. Dar partidul unic și sistemul de stat au rezistat până în 1989, când s-a renunțat la el, în coordonare cu prăbușirea comunismului în Europa de Est.

Dacă în Europa de Est conducerea comunistă a fost înlocuită de opoziția democratică (cum a fost cel puțin în Polonia, Cehia și Ungaria) sau de o conducere neocomunistă care totuși a pus bazele unei democrații – România și Bulgaria, în Algeria, alternativa mega-populară la regimul falimentar comunist erau… islamiștii. În fața dezastrului comunist, singura opoziție reală a fost FIS – Frontul Islamic de Salvare, care la primele alegeri libere (cele locale) au câștigat en fanfare. Urmau alegerile generale, unde sondajele anunțau că FIS va câștiga zdrobitor. În consecință, a intervenit forța care domină Algeria din 1962 încoace – Armata. Cu câteva zile înainte de turul al II-lea al alegerilor generale, o lovitură de stat militară a anulat alegerile libere, a interzis FIS-ul și armata a preluat puterea. Mi-aduc aminte că eram la bursă în Olanda, iar televiziunile francofone discutau situația din Algeria ore întregi. În România, nu cred că s-a spus mare lucru, dar francezii erau fericiți că nu vor avea un regim islamic în coastă (sincer să fiu, cred că și serviciile franceze și-au băgat coada în lovitura de stat militară de la Alger). A urmat o perioadă cruntă pentru Algeria, numită Deceniul Negru. Din 1992 până prin 2000, a fost război civil – între armată și aripile armate ale FIS – cea mai importantă a fost GIA (Grupul Islamic Armat). Estimat, 100.000 – 200.000 de algerieni au murit în războiul civil, iar economia și reputația Algeriei au fost făcute zdrențe. Ca și în cazul Bosniei, unde încă sunt întrebat dacă mai e război când cineva se duce acum, și în cazul Algeriei există o frică de nesiguranță din cauza războiului civil încheiat prin 2000. Da, mai există niște grupări islamiste, fie afiliate Al-Qaida, fie ISIS, dar incidentele sunt puține și minore, iar acestea atacă în general forțele armate algeriene – pentru că nu sunt nici proprietăți străine, nici turiști străini în Algeria!

În 1999, este ales președinte Abdelaziz Bouteflika. Are meritul să pună capăt Deceniului Negru al Războiului Civil, dar omul a fost un om al regimului. A luptat în Războiul de Independență și a devenit unul dintre liderii FLN – care a condus țara în stil comunist timp de 25 de ani (a fost chiar și ministru de externe, deci a fost unul dintre oamenii-cheie). În perioada partidului unic FLN, Bouteflika a fost inclusiv președinte al Adunării Generale ONU. Deși a fost arestat pentru că a șutit milioane de dinari din bugetele ambasadelor algeriene, a fost iertat de președinte și toate datoriile i s-au șters. Banii au ajuns într-un cont elvețian. El era șeful aripii „reformiste” a FLN, dar care a pierdut lupta în partid la începutul anilor ’80. Vechiul său dosar de corupție a fost redeschis și Bouteflika a fugit în exil. A fost adus de urgență înapoi de Armată, când regimul se prăbușea în 1989. Era un „Iliescu” al Partidului Comunist Algerian, un comunist cu față umană (apropo, Iliescu e născut pe 3 martie, iar Bouteflika și Gorbaciov, pe 2 martie, o fi ceva cu liderii născuți la început de martie).

A candidat la președinție în 1999, fiind sprijinit de Armată. Toți contracandidații s-au retras sau au fost retrași, așa că Bouteflika a fost singurul candidat, ales totuși cu scorul modest de 80%. Avea să conducă țara pentru 20 de ani, până în 2019. Deși a reușit să păstreze pacea și să evite luptele chiar și în timpul revoltei tuaregilor care a răvășit Sahara în anii 2017 – 2018, Bouteflika a continuat aceeași politică etatistă, crypto-comunistă de închidere a țării. Prin niște jonglerii constituționale, el a primit și un al treilea mandat, și un al patrulea, dar din 2013 a fost mai mult bolnav sau pe patul de spital în urma unui infarct la vârsta de 76 de ani. O întreagă națiune aștepta să scape de el, să dea colțul, dar Bouteflika, doftoricit de cei mai buni doctori din lume, continuă să trăiască. E neclar câtă implicare a mai avut în conducerea țării după 2013, fiindcă din cauza bolii a fost arareori văzut în public (Angela Merkel a trebuit să-și anuleze o vizită în Algeria cu o oră înainte de decolare, pentru că Bouteflika avea bronșită).

Cum am mai scris mai sus, laitmotivul economiei Algeriei a fost „avem gaze și petrol, nu ne mai trebuie nimic altceva”. Dar, ghinion, anii după 2010 au fost caracterizați prin niște prețuri ridicol de mici ale hidrocarburilor, așa că finanțele Algeriei s-au prăbușit. Criza economică, boala președintelui (nici colaboratorii nu l-au văzut cu anii), totul a dus la surescitarea populației. Toată lumea se aștepta ca Bouteflika să se retragă cu ocazia alegerilor din 2019 și să fie sanctificat ca un erou al patriei – statui, poză pe bancnotele devalorizate de dinari, medalii, aia, aia. Ei bine, moșul s-a ambiționat și a anunțat că va candida pentru al cincilea mandat. Abdelaziz Bouteflika tocmai împlinea „frageda” vârstă de 82 de ani și nu mai condusese țara aflată în criză de vreo 6 ani. A fost picătura care a umplut paharul. După o lună de proteste și demonstrații care au scos în stradă milioane de oameni, Bouteflika a anunțat că nu va mai candida. Dar asta nu a mai fost destul – demonstrațiile anti-Bouteflika au continuat și mai mari, și mai mari, pentru ca, după încă o lună, guvernul și însuși Părintele Patriei să își dea demisia. Asta, după ce Armata i-a sugerat ferm că trebuie să plece. S-a retras într-o reședință demnă de un rege în suburbiile Algerului și a murit deziluzionat de nerecunoștința conaționalilor doi ani după demisie, în 2021. În ultimii doi ani nu l-a mai văzut nimeni.

Actualul președinte este Abdelmadjid Tebboune (are 78 de ani) și este și ministru al apărării – cum ziceam, Armata este cea care dictează în Algeria și dacă vrei să conduci țara, trebuie să fii în grațiile Armatei. Care face toate jocurile politice. Să nu credeți că Tebboune a fost vreun luptător-erou pentru libertate. Nici gând. Este tot un aparatchik, parte a cercului numit în Algeria „le pouvoir” – “puterea”. A fost prim-ministru pe vremea lui Bouteflika, dar, cel puțin declarativ, ia în considerare reforme care să ducă la deschiderea Algeriei către economia mondială și să diversifice economia. Și primii pași au fost făcuți în domeniul turismului – după decenii în care era practic imposibil să iei o viză turistică, ei bine, acum, se ia rezonabil de simplu – fie pe baza unei invitații de la o agenție de turism din Algeria, dar chiar și fără, dar atunci trebuie să arăți că ai bilet de avion dus-întors și cazare. Mă rog, ideea de a emite vize turistice e o chestie mult prea nouă pentru stafful ambasadelor algeriene din lume, așa că am auzit de multe cazuri de luare a vizei extrem de simplificat – deși oficial trebuie să aștepți viza timp de două săptămâni, au fost situații(inclusiv în grupul meu) în care viza s-a luat în aceeași zi și am auzit de mai multe cazuri în care nu a fost nevoie de nimic în afară de pașaport, taxa de viză, poză și formular. Inconvenientul este că trebuie să te duci la ambasadă, dar Algeria are numeroase ambasade prin lume, inclusiv la București.

Pff! Descopăr că deja am scris patru pagini și nu am intrat încă în ce ai de văzut, făcut și cum mi s-a părut Algeria. OK, dar introducerea aceasta sper că e binevenită pentru o țară absolut necunoscută și care s-a dorit necunoscută. Voi continua în câteva episoade.