Oran, Algeria

Dacă vă uitați pe harta Algeriei, veți descoperi o densitate destul de mare de localități în nord, în apropiere de coasta Mediteranei. Este normal, în condițiile în care patru cincimi din țară este deșert, iar coasta nordică este cunoscută prin fertilitate încă din cele mai vechi timpuri. În perioada romană, Algeria de azi se duela cu Egiptul pentru rolul de grânar al Romei, e drept, pe atunci deșertul încă nu era așa de mult avansat spre nord, dar și acum, dacă străbați zonele rurale dintre Oran, Alger și Constantine, vei descoperi câmpuri impecabil cultivate, seamănă de altfel foarte mult cu România. Aici s-au așezat pieds noirs, coloniștii francezi, după cucerirea Algeriei în 1830, alungându-i pe localnici din zonele cele mai fertile. În consecință, cele mai mari orașe sunt în nord, iar Oran și Alger, primele două orașe ca mărime, sunt porturi la Marea Mediterană.

Deși ghizii nu au vrut să recunoască, eu cred că Oran și Alger sunt totuși în rivalitate. E imposibil să nu fie – cel puțin sportivă și muzicală, dacă nu și intelectuală. Dar, timp de secole, a fost și o rivalitate militară. Oran a fost ocupat mult timp de forțe europene, mult mai mult timp decât Alger. Dacă Alger a fost un oraș controlat de dinastii locale sau, în cel mai rău caz, de la distanță de otomani, iar Oran a fost controlat o perioadă îndelungată de spanioli – practic din 1502 până la cucerirea franceză din 1830, doar 62 de ani a fost controlat de algerieni, în rest, timp de 266 de ani, a fost spaniol. În plus, timp de mai bine de 100 de ani, contactul Oranului cu zona arabă limitrofă a fost complet interzis – inițial, din motive de molime (ciuma a bântuit destul de mult printr-o regiune care nu auzise de carantină și izolare), apoi din motive de siguranță. Oranul a fost o citadelă bine întărită cu ziduri foarte puternice, care nu puteau fi cucerite – în 1792, când Oranul a fost ocupat de algerieni a fost din cauza unui… cutremur! În 1790, un cutremur distrugător, „la pachet” cu un tsunami, a dus la moartea a 3.000 de oameni și la prăbușirea fortificațiilor. În consecință, lipsiți de apărarea care i-a ținut pe algerieni la distanță timp de trei secole, spaniolii s-au retras de bună voie și au cedat orașul Oran. A fost algerian doar 38 de ani, până la invazia franceză din 1830.

Dar pecetea spaniolă a rămas. Nu numai prin imensa catedrală care domină orașul de pe deal, ci și prin faptul că întotdeauna a fost un oraș cosmopolit și mult mai liberal. De altfel, până la independența Algeriei, în 1962, Oran avea o majoritate europeană – circa două treimi din locuitori erau europeni și nu neapărat francezi. Spaniolii reprezentau o comunitate extrem de mare, formată mai ales din catalanii fugiți din cauza regimului lui Franco. Pf, pf, pf, am comis o blasfemie… catalanii sunt spanioli J. Sper să fiu iertat.

Oran este, de asemenea, faimos pentru muzică. De aici provine și stilul de muzică „rai”. Știți hitul Aisha, ecoute-moi al lui Khaled? Acela este „rai”. A apărut în anii ‘20 ai secolului trecut în cârciumile din Oran (orașul era faimos pentru localurile și cluburile sale, inclusiv de striptease). „Rai” înseamnă „opinie” și a fost întotdeauna o muzică rebelă, provocatoare, uneori cu versuri extrem de controversate. Rai-ul din Oran a apărut ca o reacție la muzica chabbi – muzica clasică algeriană, născută în Alger. Cântăreții de chabbi din Alger sunt numiți „Sheikh” (adică „bătrân” sau „venerabil”), în timp ce cântăreții de rai din Oran sunt numiți „Cheb” (adica „tineri”). Pe Khaled îl cheamă, de fapt, Cheb Khaled.

Rai a fost extrem de controversat – a fost muzica de revoltă anticolonialistă și apoi anticomunistă, a fost în consecință interzisă în perioada comunistă. Iar după anii ‘90, a fost profund antiislamista. Khaled a intrat în istoria țării cu cântecul „Să fugi… Dar unde ?”, iar versurile sună ceva de genul

Unde s-a dus tineretul ?

Unde sunt cei curajoși?

Bogații se ghiftuiesc,

Săracii muncesc până la moarte,

Șarlatanii islamici își arată adevărata față,

Poți oricând să plângi. Sau să te plângi.

Sau scăpa. Dar unde?

Khaled a scăpat în Franța și nu a fost singurul cântăreț de rai. Unii au fost uciși de islamiști – Cheb Hasni, la o zi dupa întoarcerea acasă în Algeria – urma să cânte pe un stadion, dar n-a mai apucat, a fost ucis în fața casei sale din Oran. Iar din Franța, la finalul anilor 1990, rai și-a luat zborul în întreaga lume – prin hiturile lui Khaled, prin duetul lui Sting cu Cheb Mami – Desert Rose și prin celebrul concert 1.2.3. Soleil – Khaled, Taha & Faudel – live en Bercy.

Pentru mine, concertul acesta e special. Când am ajuns prima oară în afara Europei a fost în Marocul învecinat. Am ajuns cu trenul până la Marrakech și de acolo am închiriat o mașină să mergem în deșert, dincolo de Atlas. Aveam un radiocasetofon cu casete audio – din acelea vechi. În seara dinainte de a pleca, am cumpărat în viteză caseta cu concertul din Bercy. Cum am ieșit din Marrakech, nu a mai fost niciun radio. Și, timp de trei zile, am ascultat nonstop 1.2.3. Soleil. Se potrivea perfect cu deșertul prin care rulam…

Dar să lăsăm muzica și să vă zic ce am făcut în Oran. Evident, prima vizită a fost sus, pe deal. Oranul este un oraș-port situat pe o câmpie, dominat de un deal abrupt. Sus, în deal, sunt urmele coloniștilor spanioli – Fortul Santa Cruz (așa se numește și azi, în spaniolă). Pentru a ajunge acolo, se poate veni cu mașina, dar cel mai spectaculos – cu telecabina. O telecabină „zboară” peste orașul vechi, îți oferă niște panorame de vis pentru a ajunge la o moschee lângă o bază militară mai mică pe un deal deasupra lui Santa Cruz. E o moschee mică cu un shrine al unui sfânt local, de unde se vede o bună parte din coasta și complexul Santa Cruz de dedesubt. Suspectez că a fost construită pentru a fi deasupra bisericii care domină tot orașul. Pe drum, am trecut pe lângă o clădire părăsită – „Era un restaurant de lux cu cea mai bună panoramă din oraș. A fost incendiată de islamiști în deceniul negru pentru că vindea alcool” și așa a rămas. După căderea comunismului, alegerile libere erau la un pas să fie câștigate de islamiști – singurii care făcuseră o opoziție reală comunismului. Dar cu câteva zile înainte de al doilea tur de scrutin, armata a preluat puterea, a anulat alegerile și a aruncat partidul islamist în afara legii și liderii în pușcării. A urmat aproape un deceniu sângeros de război civil, de atentate, de crime, de tortură, iar Frontul Islamic de Salvare a fost învins și dizolvat. Acela a fost „deceniul negru”.

După panorama de rigoare, am coborât cu autocarul flancat de poliția algeriană. Era primul contact cu poliția algeriană, care ne va fi companioană prin multe locuri în Algeria. Pentru grupurile de turiști, în special în estul țării, călătoria se face doar escortate de poliție – fie pe jos, în tururile de oraș, fie pe șosele, când ne deplasăm. Poliția ne-a dus până la intrarea în Fort Santa Cruz și a stat cuminte acolo până am plecat.

Am luat la picior vechea fortăreață, foarte bine refăcută. Măiestria arhitecților militari spanioli se regăsește și aici, în Africa. Cetatea este impecabil gândită, practic inexpugnabilă – dovadă că nu a fost învinsă decât de cutremur. Unghiurile de tragere bine gândite, ziduri de apărare contra săgeților, arbaletelor, tunurilor, puștilor. Și, evident, camerele guvernatorului, spațioase, aerisite, cu o panoramă fenomenală a orașului Oran.

Imediat sub fort, se află una dintre cele mai mari biserici din Algeria – Notre Dame de Santa Cruz, al cărui dom plutind literalmente peste oraș este imaginea iconică a urbei. Biserica a fost construită în secolul al XIX-lea, când a fost adusă o statuie a Fecioarei de peste Mediterana pentru a potoli o epidemie de holeră. A urmat o ploaie zdravănă și epidemia de holeră a slăbit în intensitate, evident, fiind înregistrat un miracol. Statuia „miraculoasă” a revenit la Marseille, dar în Oran a fost sculptată o copie pe care o poți vedea bine ferecată în spatele unui gard solid. În vârful clopotniței se află o altă statuie similară cu cea din vârful Bisericii Notre Dame de la Garde de la Marseille. Ai spune că se uită față în față peste Mediterana. După ce a fost abandonat în 1962, complexul a fost refăcut în noul secol (există mai multe poze care arată imagini de dinainte de restaurare și poze de azi) și continuă să funcționeze ca biserică catolică. Din păcate, biserica propriu-zisă era închisă și am văzut-o doar prin fereastră. E foarte modernistă. Înțeleg că a fost redată bisericii și au loc slujbe în fiecare duminică, evident, cu o audiență foarte mică. Dar tot complexul era plin cu vizitatori algerieni musulmani, care pășeau cu o oarecare reținere și curiozitate. Evident, fiecare pas era înregistrat cu telefonul mobil :).

Oranul, ca și Alger, are mai multe cartiere – cartierul algerian vechi, cartierul francez din perioada colonială și cartierele noi – unele în dulcele stil comunist cu blocuri obosite, dar și zonele recente, cu clădiri noi și moderne. Dar următoarea oprire a fost în mijlocul vechiului cartier colonial francez. Absolut fascinant. Acele clădiri pe care le găsești peste tot prin Franța, din Aix-en-Provence până la Paris, dar care nu au mai văzut vreun strop de vopsea din 1962. Aici locuia în exclusivitate populația europeană (majoritatea, franceză, dar și numeroși evrei, spanioli, germani, italieni și așa mai departe) care au părăsit Algeria în graba de a doua zi după semnarea Tratatului de la Évian, prin care Franța recunoștea independența Algeriei. În timpul Războiului (numit de algerieni „de independență”) au fost cel puțin opt ani crunți – crime și carnagii au fost comise de ambele părți, dar în special de francezii algerieni, care au intrat în istorie sub numele de „pieds noirs” – picioarele negre. Această denumire a apărut surprinzător, după ce aceștia au fugit în Franța. Nu se știe exact de unde a apărut acest nume – unii zic că datorită faptului că primii coloniști – militarii francezi – purtau ghete negre sau pentru că vița-de-vie a fost una dintre primele culturi plantate de coloniști, iar aceștia, în procesul de producție a vinului, zdrobeau strugurii cu picioarele goale, iar după proces, aceștia aveau… picioarele negre. Ei bine, picioarele negre, acești pieds noirs, au fost implicate în multe atrocități împotriva populaţiei băștinașe – iar în momentul în care s-au trezit abandonați definitiv și iremediabil au fugit în Franța.

În Franța nu au fost bine primiți. Țara se pregătise pentru un val de 400.000 de oameni în 4 ani și au venit 800.000 în 3 luni. Sistemele de primire au colapsat, mulți nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu Franța, ei necălcând vreodată în metropolă – francezii i-au acuzat pe pieds noirs de problemele economice masive care au lovit Franța în anii ‘50–‘60, iar pieds noirs i-au acuzat pe francezi ca i-au abandonat. Marea majoritate a celor un milion de francezi algerieni care s-au refugiat în Franta nu s-a acomodat niciodată „acasă”. Unul dintre cei faimoși, Yves St. Laurent, nu a suportat Franța și s-a mutat în Maroc – unde reședința sa din Marrakech este unul dintre principalele obiective turistice ale orașului. Yves s-a născut în Oran în 1936, a fost un „picior negru”. El s-a mutat în Paris înainte de a se intensifica războiul, dar inima lui a rămas întotdeauna în Africa. Și când a putut, s-a repatriat în Africa, dar în Maroc. Algeria natală era închisă. A fost unul dintre puținii norocoși.

Ei bine, acest cartier francez arată aproape lăsat în paragină. Nu este abandonat, este locuit până la ultimul apartament. O întreb pe ghidă ce s-a întâmplat, nu îmi spune mare lucru. Nici pe net nu am găsit mare lucru. O bănuială este că aceste clădiri au fost abandonate brusc de pieds noirs în 1962 și au fost însușite de cei mai săraci, care nu au avut o locuință. Mă rog, au trecut vreo 60 de ani de atunci, probabil cei care au intrat în casele europenilor sunt de mult oale și ulcele. Poate o fi o problemă de proprietate – casele au fost părăsite, dar continuă să fie deținute de pieds noirs și de urmasii lor și nu pot fi vândute, restaurate, etc. Sincer, puțin probabil. Sau, pur și simplu, statul nu s-a implicat în refacerea unei zone care totuși aduce aminte de o perioadă neagră din istoria Algeriei. Ce este cert, vechiul cartier francez are totuși acea atmosferă boemă de paragină, de clădiri dacă nu fastuoase, cel puțin frumoase, peste care s-a pus patina timpului și sunt în așteptarea unei revitalizări. Balcoanele sunt pline de rufe la uscat, printre care gospodinele algeriene se ascund de tunurile fotografilor. Aproape suprarealist, pe aceste străzi parcă înghețate în 1962 se strecoară silențios și rece un tramvai ultramodern desprins din filme SF (sau de pe șoselele uber-tehnologizate ale Japoniei).

Într-o piață exotică plină cu palmieri se află o biserică impresionantă – Sacre Coeur d’Oran. Nu mai este biserica din 1962, de când au fugit pieds noirs. A fost abandonată până în 1986, când a fost convertită într-o… bibliotecă. Arhitectură tipic sud-franceză, acea arhitectură eclectică influențată de Bizanț. Cum e Catedrala din Lyon sau cea din Marseille. Foarte ortodoxă, foarte ornată, foarte decorată. Exteriorul e o biserică, interiorul e o biblioteca, având zone delimitate pentru copii. Am fost într-o vineri, când e zi liberă și biblioteca era practic închisă (ghizii noștri aveau telefoanele care trebuie și s-a deschis special pentru grupul Explore Travel). Am văzut prin multe locuri moschei transformate în biserici și biserici transformate în moschei (unele au trecut chiar prin vreo trei-patru convertiri). Este prima biserică pe care o văd, într-o țară musulmană, transformată într-o bibliotecă. O instituție de iluminare. M-am plimbat printre rafturi. A trebuit să evit cantitățile masive de găinaț de porumbei. Biserica-bibliotecă are și ea nevoie de îngrijire – este gazda nu numai a studenților și elevilor în căutare de cărți, ci și a sute de porumbei care sunt acceptați în interiorul Sacre Coeur.

Trec prin fața legendarei Disco Maghreb. De aici s-a lansat rai la nivel mondial. De aici s-au lansat Cheb Khaled, Hasni, Mami, iar Disco Maghreb a făcut înregistrările și i-a lansat pe unii spre o glorie mondială. Disco Maghreb a fost însă învinsă de internet, de YouTube sau de Torente și s-a închis. Se poate vizita ca un soi de muzeu, am descoperit că arată ca un magazin de casete audio de pe vremuri – cu casa din aceea de marcat din anii ‘70 – ‘80 și cu rafturi pline cu casete audio… din păcate, fiind vineri, am trecut cu o oarecare părere de rău pe lângă niște obloane trase. Chiar și firma Disco Maghreb este aceea veche, dintr-o altă vreme. Dar care a fost readusă în atenție acum câțiva ani, când a fost vizitată de președintele Macron.

Un pic mai jos se află Piața Centrală colonială. Înconjurată ca pe vremuri de Primărie (fosta Prefectură), străjuită de lei (o legendă urbană spune că numele de Oran vine din limba berberă, wa-iharan tradus ca fiind „locul leilor”, pe stânca unde se află azi Santa Cruz ar fi trăit o familie de lei de Atlas (o subspecie de lei dispărută din sălbăticie – urmașii lor populează grădinile zoologice ale Europei). Ghida îmi spune că e o legendă urbană, că „wa-iharan” nu înseamnă nimic în berberă. Dar, mă rog, sună bine, iar Primăria este străjuită, încă din perioada colonială, de lei. Pe cealaltă latură a pieței se află Teatrul Regional din Oran, fosta Operă. Iar exteriorul aduce indiscutabil cu Opera din Paris. Dar cel mai interesant monument este cel din centrul pieței – o coloană dedicată independenței Algeriei, dar construită de… francezi. Înainte de independență, aici era Place de la Commerce, dar după 1962 a fost rebotezată în Piața 1 Noiembrie. La 1 noiembrie 1954 a fost publicat manifestul FLN (Front de Libération  Nationale) care a cerut independența totală a țării și este practic începutul Războiului de Independență (1954 – 1962), finalizat prin eliberarea Algeriei.

Ei bine, monumentul din centrul pieței este o coroană cu un înger care are o cunună de lauri în mână. Un monument atât de francez și atât de creștin (a fost construit pentru eroii francezi căzuți în lupta de la Sidi Brahim din 1845, în care Emir Abdalkader a învins categoric trupele invadatoare ale Franței). În mod normal, ar fi fost demolat sau dezmembrat și trimis în Franța (francezii și-au evacuat și monumente după 1962). Dar cineva chiar inteligent s-a gândit să schimbe destinația monumentului – dintr-un monument dedicat francezilor căzuți la Sidi Brahim în monumentul dedicat lui Emir Abdalkader (viața sa a fost un roman, spun doar că omul i-a învins de câteva ori pe francezi în lupta în Algeria, inclusiv la Sidi Brahim, a fost capturat, a locuit în Franța, a scris cărți despre teologia islamică și despre… cai, a fost francmason si a salvat sute de creștini în timpul unei răscoale anticreștine în Damasc, a fost decorat de Vatican și a primit și Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceză… căutați-i povestea, omul a fost fabulos !). Mi s-a părut genial ca monumentul gândit în memoria celor învinși în luptă să fie deturnat în monumentul dedicat învingătorului. Nu știu de ce, dar mi-a adus aminte de Monumentul Libertății de la Budapesta (se află pe unul dintre dealurile Budei, lângă Citadela), care a fost, de fapt, construit în cinstea „Eroilor Sovietici Eliberatori”… Și după ce vreo două statui minore din complex au fost îndepărtate, a fost rebranduit drept Statuia Libertății.

Dupa o masă la un restaurant tradițional algerian, am plecat să vedem și urmele istorice algeriene. E vorba de fortăreața Al Borj Al Ahmar, o fortăreață construită de unul dintre sultanii marinizi de dinainte de ocupația spaniolă (sultanii marinizi au controlat și o parte din Marocul de azi). Partea cea mai interesantă este însă palatul bey-ului, în scurta perioadă în care Oranul a fost controlat de algeriano-otomani. Conducătorul întregii Algerii se numea dey și avea reședința în Alger, iar provinciile erau guvernate de bey (da, creează confuzie dey și bey), iar Oran și provinciile de vest erau conduse de bey-ul de Oran. Bey-ul care a cucerit Oranul de la spanioli și-a stabilit reședința aici și, deși a mai trăit doar patru ani după marea sa izbândă, a reușit să-și transforme o parte din cetate într-un mic paradis, cu o mică gradină și cu un pavilion de unde putea observa tot orașul vechi. Îl chema Mohamed el-Kebir și a fost ultimul bey competent – ca militar (alungând spaniolii după mai bine de trei secole de dominație) și investind în economie, școli și în atenuarea foametei prin deschiderea de bucătarii publice pentru săraci. Chiar și azi, deși este departe de a fi renovat cum trebuie, micul paradis al lui Mohamed el-Kebir îți sugerează atâta liniște și pace… se pare că zona aceasta era numai a lui – nu intra niciuna dintre femeile haremului și nici altcineva. Era doar pentru el și pentru gândurile sale.

Ca multe alte clădiri istorice din Algeria, o parte din complex este în reconstrucție, dar, ca peste tot, nu mi s-a părut că activitatea este prea susținută. Probabil, dacă voi reveni în, să zicem, cinci–zece ani, nu va fi gata.

Am plecat din Oran cu imaginea unui oraș boem, drăguț, dar cam trist și neglijat, a unui oraș cu îngrozitor de multe comori arhitectonice, dar care așteaptă o perioadă de renaștere, pentru a putea străluci. Și când asta se va întâmpla – va fi unul dintre cele mai frumoase orașe ale Mediteranei. Și poate că se va întâmpla, cu voia lui Allah, indiscutabil…

Am fost în Algeria împreună cu un grup de călători într-un tur organizat împreună cu Explore Travel. În caz de interes, vedeți că Explore Travel mai organizează o tură în Algeria la toamnă. Aici sunt toate amănuntele –-> https://discover.exploretravel.ro/explore-algeria

Imagini Oran

Fortul Santa Cruz domina Oranul de secole

Telefericul din Oran. Pret ? Sub 1 euro dus-intors

In zbor spre fortareata. In prim-plan, restaurantul care a fost ars de islamisti in Deceniul Negru

Cum ziceam, Santa Cruz …

Priveste de sus orasul de ani de zile

Bine ati venit in Oran !

Intrarea in citadela spaniola

Oran la picioarele mele

Biserica de sub fortareata

Cu statuia fecioarei pe clopotnita ca la Marseille

Curtea interioara a bisericii

Original replica a statuii aduse de la Marseille pentru a scapa Oranul de holera

Un ochi in biserica inchisa

Biserica Santa Cruz – inainte si dupa

Biserica Sacre Coeur – actuala biblioteca

La pas prin interior

Sala de lectura

Cartierul francez

Cam in paragina

Ascunzandu-se de dupa rufe

Mega contrast – un tramvai modern printre cladirile istorice

Mai exista cladiri refacute – aceasta este o casa de cultura

Si surprinzator – au fost pastrate femeile goale de pe mozaicuri

Grafitti de Oran

Legendarul Disco Maghreb

Monumentul refacut din piata 1 Noiembrie

Ingerul

Leul din fata Primariei

Teatrul fosta Opera

Prin zona moderna din Oran – noua moschee

La restaurantul traditional 🙂

Prin gradina privata a beyului

Din pacate, lasata in ruina

Pe vremuri, interiorul era fabulos

Aici, beyul cugeta in liniste… departe de harem 🙂

De la balconul beyului

Palatul e in reconstructie. Oare pentru cat timp ?