Alger

În multe țări ale lumii, capitala este buricul țării, totul se întâmplă numai acolo, iar restul orașelor, mari sau mici, gravitează mai mult sau mai puțin de bună voie metropola-capitală. Cam așa este situația și în Algeria. Deși există un al doilea oraș destul de important, și aici mă refer la Oran, Alger este orașul în jurul căruia se învârte întreaga Algerie. În plus, Algeria este una dintre puținele state ale lumii unde numele țării este (aproape) același ca al capitalei – Algeria este țara Algerului. În caz că vă întrebați care sunt celelalte țări, pe lângă orașele-stat gen Singapore sau Monaco, m-aș gândi la Panama, Kuwait, Mexic, Guatemala și Luxemburg, acolo unde numele țării este identic cu al capitalei. Probabil sunt mai multe, dar doar astea îmi trec prin minte. Doar Algeria și Mexicul sunt țări mari însă.

Numele Alger vine de la cuvântul Al-Jazair, care înseamnă „insulele”. Al-Jazair era greu de pronunțat pentru catalani sau francezi, așa că a ajuns „Alger”. Dacă vă veți urca pe dealul care domină Algerul vechi (așa-numitul „Casbah”, e greu să le găsești) – erau patru insule care au fost „înghițite” de oraș încă de prin secolul al XVII-lea. Aceste insule au fost mult timp controlate de spanioli care, după cum îmi povestea ghidul de Alger, au ținut populația locală sub teroare o perioadă extrem de lungă, pentru că artileriștii spanioli „se jucau” bombardând Algerul destul de des. I se mai spune „Algerul cel alb”, datorită culorii albe a clădirilor sale, în zilele însorite, orașul strălucind de… la soare te poți uita, dar la Alger, ba.

Algerul a fost fondat de cei care au înființat cam toate orașele importante ale țării – cartaginezii de origine feniciană. Dar nu era o așezare prea însemnată, era, acolo, un portuleț. După cucerirea romană, Algerul a fost botezat Icosium, a fost chiar și o episcopie creștină aici, dar după cucerirea arabă, orașul aproape că e dispărut. Probabil, a fost redus tot la un portuleț, cum era pe vremea cartaginezilor. A început să se dezvolte, culmea, atunci când spaniolii au ocupat insula de la intrarea din port – a înflorit negoțul între spanioli și localnici, dar Algerul a redevenit o metropolă importantă doar după 1510, când mai bine de un milion de musulmani (mulți, foarte bogați și întreprinzători) au fost alungați din Spania cucerită complet de creștini în 1492 și s-au mutat în Africa de Nord – în special în Maroc și Algeria de azi, aducând cu ei bogăție, spirit antreprenorial, cunoștințe și o intelectualitate superioară aproape oricărui stat din Europa.

După căderea Oranului sub ocupația spaniolă, Algerul a devenit principalul port al zonei, dar, cum ziceam, localnicii se aflau în permanență în focul pușcoacelor spaniole. În 1516, amirul Algerului, Selim, a invitat corsarii otomani, în frunte cu celebrul amiral Barbarossa, să-l scape de spanioli. Aceștia l-au scăpat de spanioli (au cucerit insulele deținute de aceștia în largul Algerului, dar și Tlemcen, veche capitală a zonei), dar l-au scăpat și de viață –  Selim a fost ucis, iar Algeria a intrat în granițele Imperiului Otoman ca pașalâc.

Algeria era însă cam departe de Constantinopolele unde guverna sultanul, așa că, până în 1830, era doar nominal parte din Imperiul Otoman, fiindcă în realitate se guverna de una singură. Liderii locali însă nu se numeau regi sau sultani, ci dey, și nu erau ereditari, ci aleși – practic, țara era un fel de republică. În plus, Algerul i-a ocrotit pe pirații care au răvășit coastele nordice ale Mediteranei și au jefuit numeroase vase creștine – pe lângă mărfuri, aceștia îi capturau și pe marinarii creștini – cei mai avuți erau răscumpărați de rudele lor, cei mai săraci erau vânduți ca sclavi. Numărul lor era atât de ridicat, încât, la un moment dat, se apreciază că mai mult de jumătate din populația Algerului era formată din captivi sau sclavi creștini. Prima intervenție în străinătate a Statelor Unite ale Americii a avut loc taman împotriva Algeriei (1801 – 1805), deoarece corsarii algerieni atacau și jefuiau vasele comerciale americane din Mediterana. Problema piraților algerieni a fost lichidată pentru totdeauna în 1816, de o flotă anglo-olandeză în fruntea căreia era Lord Exmouth (ironia sorții este că lordul era urmașul direct al unui sclav englez capturat de pirații algerieni cu circa 100 de ani înainte). Nu peste mult timp, în 1830, francezii năvăleau și cucereau Algerul în câteva zile. Vechea metropolă arabă va fi franceză pentru următorii 132 de ani.

Ca în cazul multor altor metropole din Maroc, Algeria și Tunisia, Algerul este și azi împărțit între Casbah – vechiul oraș arab, orașul francez și orașul modern, care s-a dezvoltat în special după 1970. Spre deosebire de Oran, unde orașul francez este destul de dărăpănat, cartierele franceze din Alger arată chiar bine – iar zona centrală este strălucitoare de-a dreptul.

Deși am stat într-un hotel din cartierul francez, primii pași de vizitare au fost în cartierul arab – numit și Casbah. Acesta se află cățărat pe un deal, o adevărată medina nord-africană, cu ulițe înguste și întortocheate, dar, spre deosebire de mai cunoscutele medine din Marrakech sau Fes, cea din Alger se află cocoțată pe un deal. În vârful dealului se află vechiul complex regal – complexul de palate în care locuia dey-ul de Alger cu administrația. Guvernatorii provinciilor care se numeau bey aveau palatul lor, dar, evident, mai erau numeroase alte clădiri care la vremea lor erau opulente precum în 1001 de nopți (era al doilea ca mărime și strălucire din Imperiul Otoman, după Palatul Topkapi al sultanilor otomani). După ce francezii au ocupat Algerul, palatele dey-ului au fost jefuite, iar mai apoi lăsate în ruină. O perioadă au fost cazărmi pentru armata franceză, iar apoi lăsate să se prăbușească. Actualmente, există un proces amplu de restaurare a complexului, pentru a-l aduce la frumusețea de odinioară, dar mai e mult de lucru – se lucrează încet, ca într-un sistem etatist cum e Algeria, sunt șantiere peste tot, dar chiar și așa merită vizitat – unele corpuri au fost finalizate – deși nu dețin cine știe ce comori, ele îți dau o idee asupra bogăției care a caracterizat aceste palate.

Am luat-o apoi încet, la picior, prin Casbah. O amintire deosebită este faptul că am avut și un ghid vorbitor de… română. Pe numele lui, Mohamed (probabil, cam o treime din populația Algerului se numește așa), ghidul nostru este, de fapt, profesor universitar și fotograf, dar întâmplător a ajuns să învețe românește. Nu, nu a fost student în România, nu, nu s-a căsătorit cu vreo româncă, întâmplător a avut o profesoară din România, care a fugit din „raiul” lui Ceaușescu în Algeria, mult mai bogată decât România anilor ’80, unde s-a căsătorit și a ajuns să-i predea limba română. Mohamed nu a fost niciodată în România, dar și-ar dori – problemele sunt obținerea vizei și mai ales banii – cum ziceam, salariul mediu în Algeria e în jur de 250 de dolari…

Cu Mohamed în frunte, am continuat să ne strecurăm printre ulițele Casbahului. Numeroase graffiti sunt pe pereții scorojiți – iar unele clădiri par să cadă. Se vorbește de un megaproiect de refacere a Casbahului, dar cel de-al 6-lea producător mondial de gaze naturale nu are bani. Că așa e într-o economie de stat. Nici bogățiile imense pe care ți le-a dat Allah nu pot fi exploatate. La un moment dat, Mohamed ne face semn să intrăm într-o clădire. „Aici este cea mai frumoasă panoramă din Alger”, îmi spune. Există și un tarif de intrare – 100 de dinari – doi lei și ceva. Clădirea este frumoasă, una dintre acele clădiri-vile clasice ale Casbahului, un riad, cum i se spune în Maroc. Dar în Maroc, aceste clădiri de patrimoniu au fost restaurate și transformate în hoteluri – unele, de megalux (la un moment dat, am căutat care este unitatea de cazare care are nota 10 curat pe Booking și nu, nu este Burj-al-Arab, ci un riad din Marrakech). În Alger, e o combinație de magazin de antichități și suvenire, locuință și terasă cu panoramă. Oh, și ce panoramă! Absolut superbă! Încep să-l cred pe Mohamed că este cea mai frumoasă din Alger – vastul golf al orașului se deschide larg, la picioarele noastre se vede Casbahul cu marea sa de antene parabolice (deh, mass-media algeriană rivalizează cu Scânteia de pe vremuri), cupolele moscheilor, dar și cu clădirile franțuzești de la picioarele dealului. Casbahul a avut mult de suferit în timpul Războiului de Independență, numeroși locuitori, în special copii și bătrâni, au fost uciși de francezi, ca răzbunare pentru atacurile susținute din cafenelele franțuzești din vale.

Oprim într-un vechi palat, acum Muzeul de Arte și Tradiții Populare. Construit în 1570, a fost făcut cadou lui Khedaoudj, fiica vistiernicului dey-ului de Alger, de către taică-su. Legenda spune că aceasta a orbit atunci când s-a admirat într-o oglindă, datorită frumuseții ei. Acum nu știu cât e adevărat, dar vei fi lovit de frumusețea palatului, construit pe vreo trei niveluri, perfect restaurat. Exponatele nu te dau pe spate – sunt obișnuitele ceramice, haine și alte obiecte, dar palatul este incredibil de frumos – în stil maur, perfect refăcut, este cu adevărat o minune a arhitecturii tradiționale islamice din Alger. În plus, am întâlnit o tânără fotomodel care poza în haine tradiționale, inclusiv cu val tradițional care îi acoperea gura – i se vedeau doar ochii, absolut superbi… de altfel, acest hijab care lasă doar ochii la vedere scot în evidență frumusețea ochilor…

Coborâm încet, încet spre mare, trecând pe aceleași ulițe ușor decrepite, trecem prin fața unei moschei imense, unde tocmai se adunau credincioșii la rugăciune, și, într-un final, ajungem în buricul Algerului – Piața Martirilor (fosta Piață a Guvernului, în perioada colonială), o vastă zonă înconjurată de clădiri în stil francez, în mijlocul căreia se află o moschee plină de palmieri și inundată de porumbei. Aici se află și o stație de metrou, în timpul săpăturilor descoperindu-se că piața a fost dintotdeauna centrul orașului – încă din perioada cartagineză și romană!

După o masă la un restaurant tradițional de pește aflat la o aruncătură de crevete de Piața Martirilor, am descoperit cam cum ar putea să arate Palatul Dey-ului din vârful dealului. Dacă dey-ul își domină supușii de pe vârf, la nivelul țărmului amiralul flotei este cel care se ocupă de managementul piraților și al capturilor acestora. Palatul se numește Palais des Rais  (rai era șeful flotei și piratul-șef) și a fost construit de un faimos rai de origine albaneză – acesta a fost capturat când era foarte tânăr, a fost sclav și a ajuns într-un final amiralul-șef al flotei. Este cunoscut și prin faptul că l-a prins pe Cervantes, care a fost captiv timp de cinci ani în Alger. Palatul este absolut somptuos și splendid recondiționat. Evident, vechile mobile nu prea mai există, au fost jefuite de francezi, dar muzeele și camerele refăcute sunt cu adevărat o privire într-un timp putred de bogat. De pe o terasă se poate admira și plaja publică – plină de copii care se hârjonesc, tineri care se aruncă în apele înspumate ale Mediteranei și femei îmbrăcate în stil islamic stând pe plajă și admirând marea.

După ce am colindat camerele și culoarele Palatului Amiralilor, ne-am instalat înapoi în autocar, pentru a merge mai departe – spre principala biserică din oraș – Catedrala Notre Dame d’Afrique. Construită ca și cea din Oran, pe un deal de unde poate fi văzută aproape din orice colț de Alger, catedrala a fost ridicată undeva la finalul secolului al XIX-lea într-un stil mauro-bizantin. Cum ziceam, stilul catedralelor catolice construite în ultimele două secole în zona Mediteranei franceze au fost copios inspirate de Bizanț. De altfel, se spune că se află față în față cu Catedrala Notre Dame de la Garde, aflată dincolo, peste Mediterana, în Marseille. Vitraliile sale au fost sparte de la bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar clădirea a fost afectată de cutremurul din 2003, dar actualmente arată perfect. Continuă să funcționeze ca biserică catolică pentru minuscula comunitate religioasă care încă trăiește în Alger.

Interiorul este multicolor, dar nu prea vi-l pot arăta (cu excepția unei poze), pentru că, dintr-un motiv care îmi scapă, este interzis fotografiatul în interior (și acest lucru este întărit de niște securiști – nu îmi e clar dacă ai Vaticanului sau ai Algerului), dar cel mai interesant lucru este textul care tronează deasupra altarului – „Notre Dame D’Afrique, priez pour nous et pour les Musulmans” – o formă de toleranță sau pur și simplu să se pună bine cu majoritatea musulmană. Sunt curios dacă textul era în biserică încă de la început, din perioada colonială, când musulmanii erau considerați niște sub-oameni.

Am mai luat la pas cartierul francez, fix ca în orașele de peste Mediterana, cu magazine, cafenele, mici restaurante și apartamente tradiționale la oraș. Cel mai important monument este fosta Poștă a orașului, o clădire splendidă în stil maur-colonial, dar care era închisă. Ghidul îmi spune că se dorește refacerea și redeschiderea ei ca muzeu. În funcție de ce colecții va găzdui, sigur va fi o clădire absolut superbă. Iar finalul zilei m-a prins la Monumentul Martirilor – o structură construită pe un alt deal al orașului, care parcă îmbrățișează Golful Alger, ridicată în cinstea celor căzuți în Războiul de Independență. Din păcate, iar nu vă pot arăta nimic din interior, din nou, aceeași obsesie prostească a autorităților de partid și de stat algeriene de a nu fotografia, dar pot să vă spun: sunt destul de multe exponate, mai ales fotografii de epocă, însă muzeul este gândit pentru cineva care știe toată povestea Războiului. Dacă nu știi nimic, nu  vei înțelege mare lucru, trebuie să citești și să știi mai multe înainte de a-l vizita.

Aceasta a fost ziua integrală pe care am avut-o în Alger. Am mai avut o zi liberă înainte de plecare, iar în acea zi m-am plimbat absolut fără un obiectiv anume prin cartierul francez. Am fost într-o piață (de unde am cumpărat  o grămadă de curmale și de căpșuni pentru acasă, pentru a le mânca în seara respectivă) și pur și simplu m-am îmbibat de atmosfera franțuzită a cartierului colonial. Deși francezii și pieds noirs au părăsit aceste meleaguri de care ei erau siguri că vor fi ale lor pe vecie, atmosfera, croasanții, franzelele, café au lait și multe alte elemente culturale franceze au rămas. Și vor rămâne pentru o bună perioadă.

Am fost în Algeria împreună cu un grup de călători, într-un tur organizat împreună cu Explore Travel. În caz că sunteți interesați, vedeți că Explore Travel mai organizează o tură în Algeria la toamnă. Aici sunt toate amănuntele —-> https://discover.exploretravel.ro/explore-algeria

Imagini Alger

Pe strada hotelului meu in inima cartierului francez

Complexul de palate ale dey-ului – o buna parte sunt santier

Cel mai mare complex regal din Imperiul Otoman dupa Palatul Topkapi

Dar sunt si zone refacute – cum ar fi aceasta fosta moschee

Au fost aduse si diverse canapale traditionale

Si prin Casbah-ul oamenilor „obisnuiti” se lucreaza

Casbahul din Alger

Peste tot, grafitti

Panorama din Cabah – golful Alger si cartierul algerian coborand spre cartierul francez

Una din numeroasele moschei din zona

Muzeul de Arta si Traditii Populare intr-un fost palat

Interiorul este frumos aranjat

Ca in 1001 de nopti

Foto-model algerian 🙂

Piata Martirilor – centrul orasului

E normal sa vrei sa mananci peste cand esti la doi pasi de Mediterana

Plaja publica

Palatul Amirarilor se afla fix pe malul marii

Si ce tavan !

Foarte frumos restaurat

Printre exponate – costume populare

Catedrala Notre Dame d’Afrique

Altarul – deasupra caruia este scris ca Fecioara Maria se roaga si pentru musulmani

La pas prin cartierul francez

Francezii au lasat in urma arta cofetariei

Posta – cladire emblematica din Alger

Vanzatorul de usturoi

O piata traditionala de alimente

Monumentul Martirilor