Tasilli n’Ajjer – Sahara algeriană

Trebuie să recunosc din capul locului că din toată excursia cel mai mult așteptam experiența Saharei. Să nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut Algeria de la cap la fine, dar cel mai mult îmi doream să simt din nou acele orizonturi nesfârșite de piatră și nisip, acele dune spectaculoase și acea vegetație luxuriantă care apare pe neașteptate acolo unde apare un picuț de apă. Și în niciun moment, deșertul Tasilli n’Ajjer nu a dezamăgit. Niciun pic – am avut parte de de toate – apusuri magnifice, lună plină, dune impresionante, orizonturi largi, oaze cu palmieri și picturi preistorice provenind dintr-o perioadă în care zona era o savană plină cu iarbă în care viețuiau numeroase animale care astăzi sunt de neimaginat în condițiile climatice actuale, dar, evident, și destule ființe umane. Iar acestea au lăsat în urmă aceste mii sau zeci de mii de picturi rupestre pe care le găsești cam prin toată Sahara – prima oară am descoperit astfel de desene în Somaliland, în situl numit Las Geel, dar se află în număr mare în Ciad, Libia și, iată, în Algeria.

Și cum 80% din Algeria reprezintă deșert (cea mai mare parte a populației se află concentrată pe coasta foarte ferită a Mediteranei), evident poți merge într-o bună parte a țării pentru a experimenta deșertul. Dar principalele zone unde merg turiștii datorită spectaculozității lor se află în sudul țării – zona Djanet (unde se află Parcul Național Tasilli n’Ajjer) și în zona orașului Tamanrasset. Tamanrasset este undeva în centru, în apropierea granițelor cu Mali și Niger, în timp ce zona Djanet – Tasilli n’Ajjer se află mai spre est, în apropiere de granițele cu același Niger, dar și Libia. Da, nicio țară din acestea nu sună teribil de sigure – Libia este afectată de război civil de mai bine de 10 ani după căderea lui Gaddafi, iar Mali este de asemenea răvășită de un război civil tot cam din aceeași perioadă. Când a început revolta anti-Gaddafi, acesta și-a chemat tuaregii în ajutor (el însuși era beduin, nu tuareg, dar a susținut încontinuu comunitatea tuaregă), iar după uciderea sa, aceștia bine înarmați s-au întors în Mali, unde au reînceput o revoltă care a pus în genunchi armata maliană. Revolta tuaregilor din Mali avea loc de foarte mult timp, dar înarmați doar cu pușcoace din Primul Război Mondial, aceștia nu erau un adversar prea serios pentru armata statului Mali, care a fost dintotdeauna antrenată și dotată de francezi. Acum, reveniți cu armament super-modern din Libia, tuaregii nu au avut ce discuta cu armata din Mali, care ulterior a fost pusă pe butuci și de o lovitură de stat militară, iar un căpitan (sau caporal, nu mai rețin exact) a preluat puterea. Asta a dus la niște confruntări care a pus Mali pe butuci după o lungă perioadă de stabilitate (nu pot spune chiar și prosperitate, este totuși una dintre cele mai sărace țări în care am călcat vreodată). De atunci, Mali se confruntă cu războaie interetnice, lovituri de stat și apariția unor cunoscuți criminali în masă, cum ar fi Al-Qaida, ISIS sau grupul rusesc Wagner. Cum ziceam într-un articol recent, unele destinații trebuie prioritizate și vizitate acum, că mai încolo… nu se știe. Ăsta e cazul cu Mali. Sunt fericit că l-am vizitat în 2010, când era liniște și pace.

Dar să revin la Algeria. Cum ziceam, sunt două zone spectaculoase care merită vizitate – Djanet și Tamanrasset. Autoritățile algeriene consideră că zona Djanet / Tasilli n’Ajjer este sigură în așa măsură încât nu impun prezența unor forțe militare sau polițienești alături de turiști, în schimb ce în zona Tamanrasset nu se poate pleca decât doar două zile pe săptămână și înțeleg că doar cu o puternică escortă militară. În consecință, alegerea a fost simplă. Un alt motiv de ce am ales Djanet / Tasilli n’Ajjer este faptul că în această zonă se află desene rupestre din perioada neolitică. Din câte am citit, ele lipsesc în Tamanrasset. Așa că alegerea a fost simplă: Djanet.

Cum am ajuns la Djanet. Cu avionul. Algeria este o țară mare. Acum, după destrămarea Sudanului, este cea mai mare țară din Africa, din punctul de vedere al suprafeței, iar drumul terestru între Alger și Djanet este de peste 2.200 km, dintre care o bună parte prin deșert. E posibil ca drumurile naționale să fie bune (cele din zona Djanet erau asfaltate impecabil), dar orișicât, 2.200 km sunt 2.200 km. Există zboruri între Alger și Djanet (o dată sau de două ori pe săptămână sunt și spre alte destinații, cum ar fi Constantine), dar cele mai sigure sunt zborurile de Alger. Acestea zboară noaptea, în general în triunghi: Alger – Djanet – Tamanrasset – Alger (deși la ora la care am plecat spre Djanet, exista și zbor direct spre Tamanrasset). În principiu, cursa pleacă în jur de ora 23:00 din capitala Algeriei, sosește pe la ora 1:00 și ceva noaptea și apoi după o oprire în cealaltă metropolă a Saharei algeriene, se revine în jur de ora 6:00 la Alger. Posibil ca dacă numărul de turiști va crește în Algeria (iar deșertul este un obiectiv turistic fundamental), să apară mai multe zboruri și la ore mai decente.

Deși nu sunt restricții de vizitare în zona Djanet / Tasilli n’Ajjer, trebuie să mergi cu o agenție de turism locală, iar numele tău se va afla pe o listă la aterizare. Altfel nu treci. Teoretic, nu te-ar îmbarca din Alger, dar acolo chiar n-a verificat nimeni. Noi eram așteptați de un polițist tânăr și ager care ne-a identificat imediat drept grupul din Roumanie și totul a mers foarte ușor. Apropo, spre deosebire de imensa majoritate a țării, chiar dacă zbori în interiorul țării, de fiecare dată treci o graniță imaginară și are loc control de frontieră – se completează un cartonaș (tipic pentru țări de lumea a treia), se controlează viza, pașaportul, ca și cum ai pleca în străinătate. Inclusiv la zborul Oran – Alger, de exemplu. Ce să mai spun de cel spre Sahara.

Zona din sud este locuită de tuaregi. Oamenii albaștri ai deșertului (datorită faptului că mulți sunt îmbrăcați sau poartă turbane de culoare albastră) trăiesc în aceste condiții, extrem de dure, de milenii. Ei sunt urmașii direcți ai celor care au pictat peșterile acum 10.000 de ani și își păstrează cu strășnicie limba și tradițiile. De altfel, foarte puțini au fost literalmente interesați să cucerească aceste ținuturi neospitaliere. Dacă în istoria orașelor algeriene din nord, despre care am tot scris, v-am povestit despre fenicieni, cartaginezi, romani, vizigoți, arabi, spanioli, otomani sau francezi care s-au succedat și s-au bătut pentru coasta mediteraneeană, nimeni, exceptând francezii, nu a fost interesat de sud, care a fost lăsat în plata Domnului. Dacă Algerul a fost cucerit în 1830 de francezi, zona Djanet a continuat să facă parte nominal din Imperiul Otoman până prin 1906 – cucerirea Libiei de către francezi, dar și descoperirea petrolului în deșert i-au împins pe francezi până atât de departe. De fapt, Djanet, capitala zonei, a fost inițial garnizoană militară franceză, care a dorit să controleze zona dorită și de otomani, dar și de italieni după 1911.

Civilizația tuaregilor este extrem de interesantă. Da, au trecut la islam relativ recent, dar multe elemente civilizaționale nu au nimic comun cu islamul clasic. Femeile nu poartă văl, dar bărbații, da. Este de prost-gust ca un bărbat să umble fără văl pe stradă și aceștia poartă niște rochii foarte lungi, le-aș compara cu djalabia arabă, dar dintr-un material mult mai strălucitor și colorat. Bănuiesc că vălul este obligatoriu la bărbați din condiții practice – într-o familie tradițională, nevasta stătea acasă cu copiii și gătea, iar bărbatul trebuia să ia deșertul cel dur în piept pentru a face rost de mâncare. Iar un văl pe față este de neprețuit atunci când bate vântul în deșert și ridică nisipul! În plus, vălul îi apără de spirite rele, care de obicei îți intră în corp pe gură, așa că vălul este de neprețuit pentru orice tuareg adult. Tuaregii poartă niște bijuterii (unele în formă de cruce), pentru a-i apăra de spiritele rele. În general, sunt făcute din argint (metalul preferat de Profet) și sunt moștenite din tată în fiu. Tuaregii nu au mai multe neveste – doar una și bună. În schimb, moștenirile au loc din mamă în fiică, nu din tată în fiu, ca în cazul imensei majorități a populației Globului. Tuaregii sunt rude extrem de apropiate de berberi – diferența este că berberii locuiesc în nord, mulți au fost arabizați chiar dacă unii continuă să vorbească tamazight și s-au sedentarizat. Tuaregii sunt berberii liberi care practic nu au fost ocupați realmente de nimeni. Sunt poporul acela misterios al deșertului, liber ca pasărea cerului, dar călit de asprimea climatului. Îmbrăcați în rochiile acelea lungi, cu turbanul care se termină într-un văl peste gură, doar cu ochii la vedere, trebuie să spun că tuaregii sunt o prezență de neuitat în orice excursie în deșert.

Imediat după aterizare, am dormit într-un hotel aflat într-o suburbie a Djanetului – hotelul are un nume straniu, La Grotte des Ambassadeurs (aparent, așa se numește un sit din apropiere) și per ansamblu este un hotel OK – cu atmosfera aceea și culorile pe care le-am văzut și prin Somaliland, Mali sau Djibouti, cu o curte interioară plină cu plante, și ar fi fost plăcut dacă nu ar fi început lucrările de construcție fix la ora 6 dimineața (după ce mă culcasem la 3 și urma să ne strângem la micul dejun la 9:00). O parte din hotel este în construcție, iar construcția are loc noaptea sau la primele ore ale dimineții, când temperatura e optimă efortului fizic. Există vreun interes pentru confortul fonic al rezidenților? Zero. Chiar dacă ajung la 3:00 dimineața, hotelul se chinuie să nu îi lase să doarmă. De evitat – bănuiesc că există mai multe hoteluri OK în oraș.

Ce a urmat? Nu voi scrie pas cu pas opririle și numele lor. Ne-am instalat câte trei în niște mașini 4×4 conduse de tuaregi și am plecat în deșert. Deșertul (care este protejat acum ca parc național) se numește Tasilli n’Ajjer, care în limba tuaregă (amazight) înseamnă „Podișul Râurilor”- probabil un nume rămas de multe milenii, acum nici gând să mai fie râuri, eventual niște ochiuri de apă. Am oprit în mai multe locuri cu picturi rupestre – cu animale (inclusiv girafe, cărora le trebuie foarte multă iarbă, fiind ditamai animalele !), am gonit pe câmpii de nisip, ne-am cocoțat pe dune, am admirat apusuri de soare. Pur și simplu, experiența deșertului este magică.

Să începem cu aceste misterioase picturi rupestre. Evident, nu toate au fost făcute în același timp. E greu de aproximat data pictării, dar niște eforturi au fost făcute. Cele mai vechi picturi sunt de 10 000 – 15 000 de ani. În general, indică imagini pașnice, bucolice, cu animale mari care au dispărut de mult din zonă – de la rinoceri la crocodili, girafe, hipopotami și altele pe care în zilele noastre le poți admira doar la mii de kilometri mai la sud, în Kenya, Tanzania și nu numai (ultima cireadă de girafe din Sahara poate fi văzută în Niger). A fost, probabil, o perioadă pașnică și liniștită. În a doua perioadă, undeva acum 5 000 – 8 000 de ani, apare dezvoltarea – imagini cu fermieri, cu cirezi mari de vaci, dar și imagini de război – lupte, probabil pentru aceste bogății – oamenii deja au proprietăți – în general vacile, care și în zilele noastre reprezintă un simbol de bogăție și o monedă forte în toată Africa. Așa că au loc lupte – am văzut o serie de picturi care spun o întreagă poveste a războiului – se strâng oameni, au loc lupte, unii mor și apoi viața se reia cu femei și copii care iau locul celor omorâți. În ultima perioadă (se crede că în urmă cu 3 000 – 6 000 de ani) apar cămilele. Dispar imaginile agricole și apar doar vite și cămile – se presupune că atunci deșertul nisipos a luat locul savanelor pline de iarbă și copaci, iar viața s-a restrâns la oaze. Una dintre cele mai cunoscute reprezentări din perioadă este, de fapt, o sculptură în piatră, nu un desen, numită „Vacă plângând” (mă rog, alți cercetători spun că e dintr-o perioadă mai veche, dar, cum am spus, nimic nu e clar din punctul de vedere al datării). Mitul aparent trecut din generație în generație spune că un păstor care avea multe vaci și locuia în Ciadul sau Nigerul de astăzi, afectat de secetă, și-a mânat vacile în această zonă, unde știa că există un izvor bogat. Din păcate, când a ajuns a descoperit că izvorul nu mai exista, a secat din cauza deșertificării. Vacile sale au murit una după alta de sete, iar păstorul a imortalizat în piatră câteva văcuțe care plâng că vor muri în curând. O imagine care ar putea reprezenta dramatismul schimbărilor climatice globale.

O altă experiență a fost să mergem de-a lungul unei văi pline de vegetație, de arbuști verzi, de-a lungul unui pârâu care se cam pierdea spre două mici lacuri aflate sub niște stânci. Drumul nu a fost ușor, pentru că era deja foarte cald, era ora prânzului, așa că stâncile destul de abrupte nu ofereau prea multă umbră, dar finalul a fost apoteotic – am descoperit un mic lac verde de o culoare absolut deosebită. O zonă unde poți să îți dai seama încă o dată ce importanță are apa pe Pământ. De asemenea, pe unul dintre drumuri, ne-am întâlnit cu un păstor nomad de cămile. Ne-am oprit și singurul lucru pe care ni l-a cerut (și, evident, i l-am dat) a fost niște apă. Apa este aur în Sahara.

Am străbătut destul de mult deșert. De multe ori, cele patru mașini 4×4 semănau că într-o cursă din Mad Max. Nisip infinit, stânci pleșuve, extrem de erodate – în jurul multora erau numeroase pietre căzute de pe ele, evident și câteva arcuri naturale, dar și stânci arătând ca niște mici elefanți. Și chiar nu îți trebuia prea multă imaginație.

OK, totul e frumos, cum am mâncat, cum am dormit, unde erau toaletele. Simplu. Am avut tot ce ne trebuia în mașini. Am avut parte de mâncare de trei ori pe zi – inclusiv gătită, am avut și un bucătar, și un ajutor de bucătar. Agenția a avut și mese, și scaune pliabile, și, mai ales, niște saltele care nici nu știți ce bine ne-au picat – după masa de prânz, care a avut loc întotdeauna la umbră (fie sub un arc natural, fie sub niște copaci), ne trânteam și moțăiam vreo oră. Aici îți dai seama că siesta nu e un moft, iar grecii, italienii sau spaniolii nu sunt niște leneși incorigibili – în condiții de căldură (și nu era îngrozitor de cald, în jur de 1 Mai, când am fost, temperaturile maxime băteau spre 32 – 33 de grade Celsius), a picoti la umbră după masă atunci când este cel mai cald nu e un moft, ci o necesitate!

Cum am dormit? Evident, la cort. O noapte a fost foarte liniștită, a doua noapte a fost cu un vânt extrem de puternic. Ghidul-șef a zis să așteptăm apusul soarelui și vântul se va liniști, așa că va pune corturile. Nu s-a întâmplat, așa că au fost puse cu chiu și vai, ancorate cu tot soiul de greutăți (eu am luat o canistră și un bax de apă), dar tot s-a zbuciumat cortul. Nu știu când s-a oprit vântul, am dormit tun, când m-am trezit, nu mai bătea deloc. Alături de cort, am primit sac de dormit (am cerut în mod special, în mod normal ne-ar fi dat niște paturi, așa că le-am adus noi cu avionul din Alger) și cam atât. Fără pernă, dacă ai nevoie, ia-o de acasă! Am avut parte de nopți cu lună plină, așa că aproape nu am avut nevoie de lanternă frontală pentru a umbla noaptea eventual la o toaletă. Și dacă am menționat asta,  toaleta e după stânci, preferabil cât mai departe de locul de campare, iar dușul – l-am lăsat pentru când ne-am întors în Djanet. Dacă îți dorești un „duș”, cumpără niște șervețele umede!

Am stat două zile și jumătate în deșert (două nopți). Sincer, aș fi dorit mai mult, dar zborurile spre Alger nu sunt chiar zilnice și nu prea se legau. Dar am plecat cu gândul că voi reveni. Nu știu dacă chiar în Tasilli, poate în alte colțuri de Sahara. Mă gândesc la Niger, unde are loc un extraordinar festival de frumusețe masculină a tuaregilor, dar sunt și multe alte locuri interesante. Sper să revin cândva și pe aeroportul din Djanet. Pentru că a rămas ceva din mine în deșertul de lângă Djanet.

Am fost în Algeria împreună cu un grup de călători, într-un tur organizat împreună cu Explore Travel. În caz că sunteți interesați, vedeți că Explore Travel mai organizează o tură în Algeria la toamnă. Aici sunt toate amănuntele —-> https://discover.exploretravel.ro/explore-algeria

Imagini Tasilli n’Ajjer – Sahara Algeriana

Primi pasi in Tasilli n’Ajjer – aeroportul Djanet

Aeroportul din Djanet – nu arata rau tinand cont ca sunt in mijlocul Saharei

Cu ghidul local

Ladies of Djanet

Vanzatorul de ceai din Djanet

Strazile din Djanet

Djanet s-a dezvoltat intr-o oaza unde exista apa. Evident, altfel nu ar fi existat 🙂

O avea Djanet un pic de farmec, dar noi am venit pentru desert !

Semne de circulatie adaptate situatiei 🙂

Unul din soferii nostrii. Conform traditiei, valul trebuie sa le acopere gura

Ma rog, nu chiar intotdeauna 🙂

Acasa la ghid

Un tip cool prin Djanet

Gonind prin desert

Cine spune ca desertul este lipsit de viata ?

Am capatat si noi valuri tuarege

Camile la hrana

Pastorul de camile

Primeste in dar cel mai pretios cadou – APA

Una din pesterile cu desene rupestre. Sunt gasite vreo 15000 astfel de desene in regiunea Tasilli n’Ajjer

Una din picturile fara explicatii – pare o doamna cu rochie de secol cel putin XVII

Povestea unui razboi

Au aparut armele

Vaca ce plange

Restaurant la umbra 🙂

Vine si mancarea de la bucataria mobila

Siesta este obligatorie in desert

Mormant al unui sef berber

Acele fascinante drumuri prin desert

Iar cele asfaltate sunt foarte bune

Mama cu puiul

I love desert !

Pe muchea unei dune de nisip

Apa inseamna viata

Pe langa ochiurile de apa sunt si extrem de multe flori

Un ochi de apa datator de viata

In perioada paleolitica or fi existat si pe aici elefanti. Acum au ramas doar cei din piatra 🙂

Hotel de milioane de stele in Tasilli n’Ajjer

Privelistea de la trezire

Aici am dormit in prima noapte

Aici a fost baza in a doua noapte

La apus de soare

Cand prinzi o noapte cu luna plina…

In bazarul din Djanet. Vanzatorii sunt foarte relaxati, e alta planeta fata de Maroc sau Egipt

Vanzatorul de bijuterii tuarege

Aeroportul din Djanet – singurul aeroport unde dupa un check in normal iti duci bagajul de cala la avion 🙂