Papua Noua Guinee, tara celor 800 limbi (ep. 4). Festivalul de la Mt. Hagen, intalnirea triburilor

Huli Wigmen – festival Mt. Hagen

Principalele atractii turistice din Papua Noua Guinee sunt desigur obiceiurile tribale, picturile de pe corp, costumele (ma rog, de foarte multe ori extrem de sumare, dar cu pene spectaculoase) si toate povestile ancestrale. Papua Noua Guinee este o tara extrem de diversa – doar in Papua Noua Guinee se vorbesc peste 800 limbi, iar daca iei in considerare si triburile papuase aflate sub conducerea Indoneziei, sigur sarim bine de 1000 limbi. Si da, pot sa spun ca experienta prin zonele rurale a fost de neuitat. Iar finalul excursiei prin Papua Noua Guinee nu putea sa fie decat punctul ei culminant – participarea la festivalul de la Mt. Hagen.

Mt. Hagen este un orasel in Highlands, in zona inalta din centrul tarii, o regiune unde satele se “catara” pe dealuri si chiar munti. Nu va asteptati la Nepal sau Tibet, aici, altitudinea este de 1400 – 2000 metri (Mt. Hagen, principala localitate se afla la o altitdine de 1600 metri), dar climatul este indiscutabil diferit – aici ploua destul de mult si seara este chiar racoare. Dar nu din acest motiv, am venit la Mt. Hagen, ci pentru ca mi-am dorit sa asist la festivalul anual care are loc aici de prin anii 60. Numele de Mt Hagen provine de la un vulcan stins aflat prin imprejurimi, iar Hagen vine de la Curt von Hagen, un fost ofiter prusac care dupa ce daduse faliment in Sumatra, a venit ca administrator al companiei Neu Guinea – ca in cazul multor colonii, initial colonistii au fost antreprenori privati, ulterior proprietatile lor fiind preluate de statele de origine – asa s-a intamplat si cu India britanica, cu unele colonii franceze, si iata si cu Noua Guinee germana. Von Hagen a fost primul european care a patruns in aceasta zona care nu mai vazuse pana atunci oameni albi si a murit in luptele cu triburile locale.

Ulterior, abia in 1933, niste cautatori de aur australieni au explorat regiunea din avion si au descoperit cu surprindere ca era puternic populata. Au urmat expeditii tererestre in urma carora zona Mt. Hagen a fost deschisa autoritatilor coloniale australiene. Desi astazi, zona nu mai este atat de salbatica, sigur, sunt blocuri, sosele, aeroporturi, biserici (misionarii religiosi au fost cruciali in eradicarea canibalismului in intreaga regiune a Pacificului), traditiile sunt inca puternic inradacinate. Nu, nu mai practica canibalismul, dar exista numeroase trupe artistice care prezerva dansurile traditionale, dar, din pacate, continua sa exista si niste obiceiuri mai putin pasnice – acum vreo 10 ani, mai multe femei au fost arse de vii fiind acuzate de … vrajitorie. Cei care au ars o femeie de 20 ani in 2013 nu au fost inca “prinsi” (desi executia bietei femei a fost filmata si fotografiata), iar fiica ei de 6 ani cu greu a scapat cu viata dupa ce a fost torturata si arsa timp de o saptamana.

Dar evident, turistii obisnuiti nu asista la astfel de scene (ultimele documentate sunt din 2020, dar probabil numeroase executii de vrajitoare nu au ajuns in atentia publicului sau autoritatilor), ci la festivalul de la Mt. Hagen. Acesta are loc anual incepand din 1961. Scopul initial nu a fost unul turistic, ci s-a dorit ca prin aceasta intalnire artistica sa duca la oprirea razboaielor tribale care au loc pana si in ziua de azi. E drept, in zona Mt. Hagen nu au mai fost ciocniri inter-tribale de mai multi ani (poate si datorita festivalului), dar ceva mai incolo, in provinciile Enga si Hela au loc inclusiv azi. Enga nici nu e asa de departe, e la circa 150 km de Mt. Hagen, dar chiar si asa, zona Mt. Hagen este destul de pasnica.

Agentiile de turism au preluat narativul biroului de turism al tarii si anume ca festivalul de la Mt. Hagen este locul unde se intalnesc mai bine de 100 triburi. Este si nu este. De fapt, la festival vin zeci de trupe de sing – sing, practic niste trupe de muzica populara cum s-ar numi la noi care vin sa cante si sa danseze. Am senzatia ca trebuie si sa plateasca ceva pentru a putea patrunde pe tapsanul unde are loc festivalul ca am vazut mai multe trupe sing-sing in afara zonei oficiale. In plus, accesul publicului este destul de restrictionat. Noi am avut niste ecusoane de VIP atarnate de gat, la fel si numerosul public local, dar as zice ca dincolo de gard se inghesuiau de 5-6 ori mai multi localnici pentru a urmari spectacolul de departe. Am inteles ca pentru trupele de sing-sing este important sa vina la festival pentru ca au o sansa in plus sa fie chemati la spectacole in decursul anului urmator – trupele de sing sing sunt chemate la tot soiul de evenimente locale – nunti, botezuri, cumetrii, inmormantari sau vizite ale grupurilor de turisti straini si, evident, sunt platite pentru show. De altfel, langa mai multe grupuri sing-sing era cate un component care tinea cu mandrie o pancarda cu numele trupei si satul de unde provine. Ca sa fie vazuti si retinuti.

Festivalul are loc timp de 2 zile, iar trupele de sing sing intra cumva in ordine. E bine sa vii la prima ora pentru ca atunci sunt doar cateva trupe. Inutil sa spun ca trupele nu prea dorm in oras si exceptand cele care vin de departe (au fost trupe chiar si din … India), vin direct din satul lor in zilele evenimentului. In plus, ornarea  – vopsirea fetelor, corpurilor si imbracarea costumelor poate dura ore in sir – este o adevarata arta, in unele cazuri sunt mai multi care lucreaza la machiaj decat cei care danseaza propriu zis. Festivalul are loc pe un spatiu verde inconjurat de garduri si puternic aparat de forte de ordine care impiedica intrarea celor fara invitatii si bilete. Exista si o tribuna unde stau destul de sictirite autoritatile locale si de unde un MC a repetat de mii de ori cuvintele “Welcome, welcome”. Din cand in cand mai spunea si numele triburilor care intrau in “arena”. Si cum aveam ecusoanele VIP, ne-am mai odihnit si noi in tribuna, observand trupele de sing sing de sus.

Cum ziceam, pe tapsan, au aparut tot soiul de trupe sing sing din diverse triburi. M-am intalnit si cu cei la care fusesem, la Mudmen si la Skeletonmen, dar, sincer m-am bucurat ca i-am vizitat acasa in satele lor. Aici, se pierdeau in multimea de dansatori, iar programul lor artistic nu avea atatia decibeli ca altii pentru a iesi in evidenta. Mai ales spectacolul mudmen este lent si complet in liniste, asa ca desi aveau cele mai stranii masti, putini ii urmareau din pacate. Dar spectacolul de acasa de la ei a fost wow. Indiscutabil, cele mai populare trupe (si cred ca erau si cele mai multe) erau niste femei in sanii goi, pictate multicolor pe fata, cu o adevarata coroana din pene de pasarea-paradis si o fustita din ierburi. Erau mai multe grupuri si aparent aveau o foarte buna conditie fizica – au dansat ore in sir.

Cei mai fotogenici sunt reprezentantii unui trib care isi picteaza fata in galben. De fapt imaginile cu ei le gasesti peste tot pe net si chiar am fost intampinati cu niste poze gigantice reprezentand cativa din trib inca de pe aeroportul din Port Moresby. Se numeste Huli Wigmen si vin un pic mai de departe, din provincia Hela. Sigur, Huli Wigmen au fost vedetele, dar varietatea de dansuri si mai ales bodypaint, straie si accesorii este extraordinana –  un grup de femei complet topless dar cu corpul vopsit in alb dansand in linie, niste zane ale padurii care inganau un cantec si se miscau ritmic stand in fund, un alt grup de barbati, pictati pe fata ca Huli, dar nu cu galben, ci in negru si purtand niste fuste lungi pana la pamant, un mic grup de femei, barbati si copii vopsiti complet in negru care se jucau cu vreo doi purcelusi in jurul unui foc. In fine, la fiecare pas, dadeai de o alta trupa sing-sing, cu corpul pictat in diverse culori si cu diverse modele care mai de care mai sofisticate.

Desi ma asteptam ca aici sa gasesc cea mai variata oferta de suveniruri, desi era un loc special in spatele tribunei, nu pot spune ca era chiar o bogatie. Industria suvenirurilor turistice nu a sosit inca in Papua Noua Guinee, iar mastile care sunt principalul produs de vandut turisticilor erau mult mai frumoase si mai variate in satele de pe raul Sepik. Asta m-a surprins.

Festivalul de la Mt. Hagen a fost totusi un moment de varf in experienta mea din Papua Noua Guinee. Am trecut in revista cam toate obiceiurile, desenele si costumele intregii zone din centrul tarii. Dar daca aveti de gand sa mergeti si voi, puneti-va deoparte cateva zile inainte de festival pentru a merge prin sate, sa descoperiti aceste dansuri la ele acasa. Pentru ca le poti savura in liniste, descoperi lumea rurala papuasa si interactiona mai mult cu localnicii.

Am stat mai bine de 2 saptamani in Papua. As fi stat mai mult. Da, sunt mari provocari logistice – zboruri de care nu esti sigur decat cand aterizezi, drumuri proaste, risc de violente, atacuri (desi nu m-am simtit o secunda in primejdie, dar riscurile exista), dar experienta este de neuitat. Descoperi o lume complet diferita de orice alta parte a globului (si am fost in destule parti unde exista inca o lume traditionala din Namibia pana in Mongolia), o lume colorata, o lume aparent salbatica, o lume care te va impresiona. E departe si nu e deloc ieftin. Zbori aproape 24 ore de zbor efectiv cu cel putin 2 schimbari de avioane (eu am schimbat in Doha si Manila), iar serviciile in Papua sunt foarte scumpe pentru ca desi e o tara saraca, este o tara in care locuitorii traiesc din ce le da pamantul si apele pentru ca produsele de pe rafturile magazinelor sunt aduse din Australia sunt scumpe. In plus, fiind o destinatie de nisa, nu exista prea multe hoteluri sau masini turistice, asa ca preturile sunt ridicate. Dar merita. Vor fi niste experiente pe care nu le vei uita niciodata

Dupa Papua Noua Guinee, am plecat mai departe spre alte insule din Oceania. Mult mai mici decat PNG, evident. Urmatorul stop au fost insulele Solomon si mai departe Samoa, Vanuatu si Fiji. Dar despre aceste insule, in alte articole.

Imagini Festival Mt. Hagen

Dansatoare si fani in drum spre festival

Intrarea este bine pazita

Cele mai multe dansatoare aratau cam asa

Prietenii mei, Mudmen nu au prea iesit in evidenta

Asta da, palarie !

Participanti de la cele mai frageda varsta

Un alt trib pe la care am fost acasa

Zambet de festival cu ani de mestecat betel pe dinti

Nu stiu exact la ce folosea purcelul…

Cea mai mare palarie – papusile acelea erau purtate pe cap

Un pic de odihna

Fata verde cu paru-n padure…

Line dancing ca la Bollywood

Nu, nu au dansat, au dat onorul la ceva oficialitati

Alors, on danse

Muma Padurii ?

Astea da, podoabe barbatesti

Hopa… au aparut mai tarziu si spectaculosii Huli Wigmen

Hello, hello, welcome, welcome !

Si spectatorii de dincolo de gard

Trupe intra, trupe ies

Invitati din India au dansat la loc de cinste – in fata tribunei oficiale