Bamiyan, Aghanistan
Era martie 2001. Lumea privea siderata cum din Afghanistanul condus de talibani de unde nu veneau decat stiri una mai ciudata decat alta, dar in general stiri de tip “fapt divers”, aparea informatia cum ca talibanii au de gand sa arunce in aer niste statui imense ale lui Buda provenind probabil din secolul VI pentru ca erau … idoli. Si precum bine stim, Profetul Mohamed a interzis explicit venerarea de idoli, asa ca talibanii s-au simtit nevoiti sa ii distruga. Evident, intreaga lume a fost oripilata, dar cum talibanii aveau o tara complet inchisa si chiar nu le pasa de nimeni, nu au ezitat sa-I arunce in aer spre oroarea iubitorilor de istorie si de arta.
Dar ce era cu acesti Buda imensi aici, in mijlocul Afghanistanului ? Este evident, ca omenirea nu s-a inventat odata cu profetul Mohamed, asa ca inainte de venirea Islamului in Afghanistan lucru care s-a intamplat pe undeva prin jurul anului 870, oamenii de aici au avut alte religii – zoroastrianismul si apoi budismul. Pana atunci, valea Bamiyanului fusese o zona bogata pe unul din drumurile matasii, cu orase spectaculoase si prospere care au putut construi aceste statui gigantice ale lui Buda, dar si numeroase manastiri ale caror urme pot fi descoperite inca in nisele din stanca in care se aflau statuile lui Buda. De fapt, zona Bamiyan unde budismul a fost religia dominanta aproape un mileniu a fost cel mai vestic avantpost al budismului. La vest de Bamiyan, urmeaza o zona muntoasa putin locuibila, iar dincolo de ea, era la putere zoroastrianismul – prima religie monoteista din lume creata de altfel pe teritoriul de azi al Afghanistanului, dar, mai la nord in zona Balkh – langa orasul modern Mazar-e-Sharif.
Afghanistanul a devenit musulman in urma ultimelor atacuri ale arabilor din Asia Centrala. Acestia se stabilisera in Persia pe care o convertisera, iar apoi si-au continuat misiunea in Asia Centrala si subcontinental indian. In unele cazuri, conducatorii locali infranti au imbratisat de “buna voie” (da, intre ghilimele) Islamul – taman pentru a-si pastra tronul si capul, altii, zoroastrieni, budisti sau hindusi convinsi au preferat sa moara decat sa treaca la noua religie. Cel mai important masiv montan din zona se numeste Hindu Kush (poate ati auzit de el la lectiile de geografie din scoala si nu numai). Hindu Kush inseamna “ucigasul de hindusi”. Calatorul nord-african Ibn Battuta care a ajuns si pe aici, a indicat ca numele vine din cauza ca multi hindusi (afgani sau indieni) au fost luati sclavi si dusi peste munti in Turkestan (Asia Centrala) si multi dintre ei au murit inghetati prin trecatorile muntilor. O minoritate de cercetatori sustin insa ca numele inseamna Muntii Indiei (“kuh” inseamna munte in persana).
Zona Bamiyan a trecut la Islam, dar nimeni nu s-a atins de imensele statui (cea mai mare avea 55 metri, iar a doua – 38 metri). Mai exista una si mai mica, dar care a disparut de-a lungul istoriei, nu se stie exact din ce motiv, dar nisa in care a fost plasata se vede foarte clar si astazi. In 1221, Genghis Han a cucerit valea si a ucis aproape intreaga populatie, dar nu s-a atins de imensele statui. De abea in secolul XVII, imparatul mogul Aurangzeb (fiul lui Shah Jahan, constructorul Taj Mahalului), ultimul imparat mogul care a incercat sa distruga hinduismul, fiind responsabil pentru cea mai mare expansiune a Imperiului Mogul in India si pentru distrugerea a numeroase temple hinduse din subcontinent) a incercat sa le distruga folosind artileria, dar nu a avut nici un succes. Doar le-a spart picioarele. Un rege persan a incercat si el, fara nici un rezultat.
Statuile au supravietuit pana in martie 2021 – e drept, nu mai aveau fetele care probabil fusesera rase de vreme cand talibanii le-au aruncat in aer. Doar 8 luni mai tarziu, trupele americane patrundeau in Afghanistan, inclusiv in valea Bamiyan, dar sigur, nu au gasit decat pietrele de la picioarele niselor in care se aflau statuile.
In perioada de 20 ani in care a existat un regim pro-american, au fost numeroase discutii cu privire la ce sa se faca la Bamiyan. Unii sustineau ca statuile sa fie reconstruite asa cum erau in secolul VI, altii au sustinut sa fie reconstruita doar o statuie, cealalta nisa ramanand goala ca amintire pentru barbaria culturala. In fine, in ciuda eforturilor, nici UNESCO, nici afghanii, nici comunitatea stiintifica internationala nu a ajuns la nici o concluzie, doar ca in 2015, niste chinezi bogati au investit in niste proiectoare de lasere care au recreat statuile in 3D.
Dupa revenirea talibanilor la putere, evident, ideea reconstruirii statuilor a disparut cu totul (o fi prin vreun document caduc al cine stie carui institut), dar cum talibanii recunosc nevoia dezvoltarii turismului, au venit cu o alta idee – ce-ar fi sa reconstruiasca un bazar istoric care a fost distrus de razboaiele care au ravasit tara din 1979 pana mai recent care se afla la 2 pasi de nisele statuilor in zona de protectie arhitecturala. Deschiderea reconstructiei a fost facuta cu mare fast – cu taieri de panglici si speech-uri festive, dar a doua zi, ordinul de la centru a fost de oprire a oricarui proiect. Asta se intampla in 2022 si de atunci e un status quo – in fata statuilor, localnicii ara pamantul cu plugul si cu boii, asa cum o faceau si cand statuile erau in constructie acum 1500 ani. Din fericire, drumul care trecea prin fata statuilor a fost mutat vreo 500 metri mai incolo, asa ca noxele de la automobilele istorice ale afghanilor afecteaza mai putin.
Bamiyan nu este foarte departe de Kabul, sunt doar vreo 200 – 230 km de capital afghana, dar drumul trece peste niste munti destul de inalti. Iarna de multe ori, drumul este impracticabil datorita zapezii, lucru care aveam sa-l experimentam si noi la mijloc de aprilie ! De altfel, acesti munti au fost o bariera naturala si o pavaza pentru populatia locala. Daca pana la sosirea lui Genghis Han care i-a ucis pe aproape toti locuitorii, zona Bamiyan era locuita de o populatia persana, astazi, majoritatea localnicilor sunt din un pic mai neobisnuita comunitate hazara. Hazara sunt o populatie cu clare trasaturi mongoloide, dar care studiile genetice releva ca sunt o combinatie de persi, mongoli si turcici – probabil ramasi in urma navalirii criminale ale lui Genghis Han care s-a combinat cu putinii supravietuitori localnici. Sunt singura populatie shiita din Afghanistan si asta le-a adus numeroase belele. Cum ziceam, hazara au fost aparati de munti si evident, de forta lor militara pana in 1892 cand armata regelui Afghanistanului i-a invins si in nici un an, 60% dintre hazara au fost macelariti si multi altii alungati. Daca nu ar fi fost acest genocid, probabil hazara ar fi fost astazi cea mai mare comunitate a Afghanistanului, asa ca acum sunt doar a treia comunitate ca marime dupa pastuni si tajici si reprezinta circa 15% din populatia tarii.
Datorita faptului ca sunt shiiti, au fost persecutati tot secolul XX si XXI. Monarhii au impus taxe speciale pentru hazara, iar comunistii banuindu-I ca sunt favorabili co-religionarilor din Iran, au executat cu miile. Datorita reliefului si combativitatii hazarilor, sovieticii si comunistii afghani nu au incercat sa le cucereasca zonele locuite, inclusiv Bamiyan si un stat hazara s-a format de facto in inima tarii. In ciuda unui razboi crancen, Hazarajat, zona locuita de hazara a fost cucerita de talibani in 1998. Pana la caderea regimului taliban in 2001, numerosi hazara au fost torturati si ucisi – in special in Kabul sau alte regiuni ale tarii. Caderea talibanilor a adus la putere o serie intreaga de hazara – acestia au recurs de asemenea la purificare etnica, alungand pastunii, tajici si alte nationalitati care fusesera colonizati de regi, comunisti si talibani in Hazarajat. Caderea Republicii Islamice in 2021 i-a speriat pe hazara care vedeau cum dusmanii lor, talibanii reveneau la putere si se asteptau la ce era mai rau. Talibanii au promis insa reconciliere si foarte probabil, pentru ca isi doresc sa intre in gratiile Iranului (de unde si cumpara vitalul petrol), se pare ca s-au abtinut pana acum de la persecutii in masa (diverse executii au totusi loc). Da, au mai fost si sunt atacuri izolate asupra comunitatilor hazara mai ales din afara Hazarajatului (in Kabul sau Mazar), dar in general, nu mai sunt persecutiile si masacrele din timpul primei domnii a talibanilor. Ca incheiere, trebuie sa spun ca acest mix mongolo-iraniano-turcic vorbeste limba persana (sau “dari” cum se numeste in Afghanistan) si, da, datorita faptului ca sunt shiiti, au legaturi extrem de stranse cu Iranul.
Am plecat dimineata din Kabul. Daca cu o zi inainte ajunsesem pe noapte, acum aveam parte de o zi superba, cu mult soare si puteam descoperi cu uimire un oras pe care mi-l inchipuiam o colectie de ruine. Ei bine, nu e chiar asa. Am vazut multe cladiri OK, unele blocuri care imi amintesc de Romania lui Ceausescu (evident, construite in deceniul de control comunist), dar si ceva cladiri recente. Soselele largi si aglomerate cu tot soiul de masini antice, motociclete, motorete, tuktuk-uri si cam orice se poate tine pe niste roti. Interesante sunt numerele de inmatriculare – se pare ca sunt facultative, multe masini neavand numere, sau avand numere din … America, Germania si te miri unde. Unele cu placute cu mesaj – “Don’t ask me 4 SHIT” scria pe placuta unei masini made in China parcata in fata statuilor de la Bamiyan, iar la o Toyota parcata la filiala ministerului taiban al informatiilor si culturii din Mazar-e-Sharif scria “JR BOSS” si placuta indica originea … Michigan ! Cea mai haioasa placuta am vazut-o in Kabul – pe un harb ca vai de steaua lui scria … MERCEDES !
Iesim din Kabul, trecem prin numeroasele check-point-uri si iata-ne la drum. Daca cladirile din Kabul mai arata cum necum, odata ajuns in suburbiile capitalei afghane si, mai departe, in zona rurala, peisajul citadin se schimba – casele sunt toate ridicate din lut, cumva imi aduce aminte de casele din zonele tuarege din Maroc din muntii Atlas si dincolo de ei.
In plus, peisajul devine absolut fascinant. Livezile sunt cu flori de caisi, ciresi si ce or mai fi in plina floare, practic am nimerit in timpul Sakurei de Afghanistan. Apoi, muntii care devin din ce in ce mai semeti, sunt absolut superbi. E imposibil sa nu-mi doresc sa opresc masina la fiecare 500 metri, dar avem locuri de vizitat in Bamiyan unde nu sunt doar nisele statuilor distruse de vizitat, ci voi descoperi multe alte locuri exceptionale. In plus, pe langa satele acestea din lut, apar numeroase citadele vechi, ziduri de aparare, parca spunand la fiecare pas ca suntem intr-o tara unde razboiul nu este o anomalie, ci un lucru absolut firesc … aproape fiecare sat are cetatea lui – mai intreaga sau mai ruinata, ziduri de aparare si peste tot, copii alergand si jucandu-se, ciresi in floare si campuri lucrate cu multa truda – cu plug si cai ca dintotdeauna. Cum ziceam, intre Kabul si Bamiyan sunt 230 km pe sosea (cam vreo 150 km in linie dreapta), dar pana la revenirea talibanilor la putere, era un drum extrem de periculos, asa ca pana in 2021, existau zboruri zilnice intre cele doua orase. Zboruri care nu stiu cat durau, probabil 20 minute. Acum, aeroportul din Bamiyan este trist si parasit pentru ca zborurile de Kabul si-au pierdut motivul de a fi, iar alte rute nu exista.
Odata ce urcam spre muntii care au fost si sunt o bariera greu de trecut chiar si in conditiile drumului asfaltat (si mentinut destul de OK) de azi. Odata ajunsi in varf (nu stiu cati metri sa fie, cert peste 2000 metri, poate si mai mult), ajungem in plina zona cu zapada, dar soseaua este frumos curatata. Ma uit la soferii si ghizii nostrii afghani. Ca e cald, ca e frig, ca e nisip, ca e zapada, ei tot in sandale sunt. Asta i-a fascinat pe occidentali in aceste decenii de razboi. Luptatorii afghani chiar si la -20 grade (in Bamiyan, iarna este o temperatura obisnuita), luptau in … sandale. Suntem opriti printre zapezi chiar si de un checkpoint cu talibani care par prietenosi. Ghidul ne spune ca ne putem poza impreuna, asa ca nu ratam ocazia. Evident, cu armele la vedere.
Dupa ce am depasit zonele inzapezite, intram intr-o zona unde muntii au niste culori absolut halucinante – rosii, verzi, chiar si albastre. E o zona arida, fara vegetatie, asa ca muntii se infatiseaza in toata frumusetea lor. Sincer, nu mai pot sa rezist si cer oprire. O iau un pic pe jos la vale, tragand poza dupa poza. Nu suntem singurii – opresc chiar si afghani care sunt plecati un pic in vacanta de Eid. Si ei pozeaza la fel de entuziasti, iar evident, nu se poate sa nu ne pozam cu ei – cand mai prind ei straini pe aici :).
Urmeaza evidentul check point si iata-ne in zona Bamiyan. Fabulosa zona Bamiyan. Nu pot sa nu remarc ca femeile aici nu poarta burkha (cum erau aproape toate in Jalalabad de exemplu), ci doar un val aruncat in viteza pe cap. In plus, sunt femei pe strada ! Pana acum, in zona pastuna, din granita cu Pakistanul pana la Kabul am crezut ca am ajuns pe o planeta stranie unde nu exista decat barbati si copii pe cand in Bamiyan au aparut neasteptat si femeile. Si nu in burkha. Acum, chiar nu in capul gol, dar ca si in cazul femeilor cool din Iran, o buna parte din par e la vedere. WOW ! Sexy.
Aflam ca guvernatorii locali care sunt un soi de Dumnezei, pot lua decizii de capul lor. Evident pana la o limita. Asa ca guvernatorul din Bamiyan nu impune burkha (desi exista un decret la nivel national, dar care e respectat in functie de guvernatorul local) si femeile pot sa mai si munceasca ici si colo. Chiar si in bazar, am vazut vanzatoare femei. Incredibil.
Si pentru ca tot am oprit pe drum, ba la ciresi, ba la cetati, ba la privelisti, am ajuns relativ tarziu, asa ca am mers direct la restaurant. Ghidul ne spune ca nu exista decat un singur restaurant cat de cat in Bamiyan si aici vom manca tot timpul. OK… Ajungem si descopar cum arata hazara – da, e clar, sunt mult mai mongoloizi decat credeam. Suntem invitati la un separeu (intr-un alt separeu am vazut chiar si femei goale – adica fara nimic pe cap, sa nu va faceti cine stie ce idei). Samovarul este genial – este ditamai soba cu lemne…. Intr-adevar, calatoria in Afghanistan este o calatorie in timp….
Urma partea turistica. Nu, nu am mers imediat la locul unde se aflau statuile, ci intr-un loc despre care nu auzisem. E cumva logic ca niste constructii de amplitudinea acestor statui nu erau posibile fara existenta unor comunitati umane puternice si prospere – care sa puna la dispozitie atat fondurile necesare, dar si forta de munca. Ei bine, in zona Bamiyan de astazi au existat niste orase infloritoare, puternice, care beneficiau enorm in urma drumului comercial. Am vizitat 2 – Shar-e-Gholghola (Orasul tipetelor, City of Screams) si Shahr-e-Zuhak (Orasul Rosu). Daca Orasul tipetelor este in mijlocul orasului modern, Orasul Rosu este la cativa kilometrii mai incolo, practic la portile de intrare pe vale.
De unde numele acesta funest – orasul tipetelor (I se mai spune si orasul durerilor si orasul lacrimilor). Orasul exista inca din perioada budista (s-au gasit chiar si urme mai vechi, din perioada partilor), fiind o metropola stralucitoare in timpul heftalitsilor (sau “hunii albi”), o populatie de origine necunoscuta (unii cercetatori sustin ca ar fi origine iraniana, altii ca ar fi altaici), care au creat un imperiu (mai degraba o federatie) care se intindea de la Marea Caspica pana departe spre Mongolia, mai precis in Uigurstan. In sud, ei s-au extins peste intreg Afghanistanul de azi si Pakistanul de Nord. Vorbitori de bactriana din marea familie a limbilor iraniene, folosind arta si arhitectura greco-bactriana, au creat o civilizatie budista stralucitoare – lor li se atribuie si construirea imenselor statui ale lui Buda de la Bamiyan. Orasul a prosperat in continuare si dupa cucerirea si convertirea la Islam. De fapt, orasul a vietuit cam un mileniu pana in fatidicul an 1221 cand Genghis Han a invadat valea in urmarirea ultimului conducator al statului Horezm. Localnicii siguri pe fortificatiile lor, au rezistat, iar in timpul asediului, o sageata l-a ucis pe nepotul favorit al lui Genghis – Mutukan. Genghis s-a razbunat, cucerind orasul si ucigandu-I pe toti locuitorii pana la ultimul. De aceea si numele de “oras al tipetelor sau durerii”, datorita locuitorilor masacrati.
Astazi, orasul continua sa impresioneze – construit pe un deal care rasare in mijlocul vaii, un loc evident pentru o asezare umana, pastreaza o parte din cladirile construite din lut, piatra, caramida arsa si ipsos. Se vad inca urmele unei moschei, a bazarului, aflate in zona inferioara si, evident a palatului regal in varful cetatii. Drumurile in panta te invita parca sa te duci pana sus, de unde am avut parte de o panorama incredibila – valea fertila, cultivata, cu loturi de pamant verzi, munti sterpi sau acoperiti de zapada la orizont si spectaculoasa stanca gaurita cu zeci si zeci de nise unde se aflau manastiri budiste si statuile lui Buda. Nu e greu sa iti imaginezi diminetile in care locuitorii se trezeau si se inchinau statuilor care se vedeau la cativa kilometri distanta. Acum, ruinele orasului sunt vizitate doar de cativa baieti din oras, peste el fluturand steagul alb pe care este scrisa caligrafic Shahada (profesiunea de credinta care spune ca nu exista alt zeu decat Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui) – steagul talibanilor si noul steag, evident, nerecunoscut al Afghanistanului.
Am bantuit prin ruinele orasului durerii cu incantare. Vremea era insorita, temperatura potrivita, iar peisajele de vis. In alta tara, un astfel de loc ar fi fost inundat de mii de vizitatori, dar aici in Afghanistan, a fost doar pentru noi… si pentru cei cativa tineri afghani care veneau aici sa se bucure ca si noi de panorama.
Urmatoarea oprire a fost, desigur la stanca in care au fost statuile gigantice. Ganditi-va la o stanca impunatoare, ca un zid in care se afla zeci si zeci de nise – pe langa cele doua statui imense (si una mai mica, dar care nu a ajuns pana in perioada cat de cat recenta), existau numeroase chilii pentru calugari budisti – in unele inca mai exista picturi milenare. Nisele in care au fost statuile sunt cu adevarat gigantice si indiscutabil impresionante. Astazi poti sa ajungi pana la fostele picioare si sa descoperi ca inca mai exista conturul statuilor. Intr-un colt mai sunt bucati de piatra recuperate in urma exploziei (cu ajutorul lor, a fost stabilita perioada de constructie) si nu am putut sa nu ma gandesc la ce inseamna barbaria impotriva operelor de arta. Sa nu credeti ca barbaria este specifica Islamului – nu pot sa nu-mi treaca prin minte distrugerile marilor palate si temple din Peru, Mexic si Constantinopole facute de catolici, manastirile tibetane distruse de comunistii chinezi, iar mai recent Palmyra, Bamiyan si moscheea din Ayodhaya, distrusa de teroristi hindusi.
Astazi, talibanii se gandesc la protejarea a ce a ramas si exploatarea in folos turistic, dar asta nu inseamna ca se pocaiesc vreo secunda pentru ce au facut in 2001. Dupa prima cadere a Emiratului Islamic, s-a aruncat pisica de la unul la altul – ba ca ar fi fost initiativa lui Osama bin Laden (mortul plateste – in ultima instanta, Osama era un oaspete, nu liderul Afghanistanului), ba ca mullahul Omar, primul lider al talibanilor s-ar fi enervat ca ONG-uri straine voiau sa cheltuiasca milioane pe refacerea monumentului, iar copiii afghani mureau de foame, in fine. Cert este ca acum, exista un status quo, probabil daca intrebi talibani, acestia nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase, dar exista un acces nerestrictionat la statui. Evident, se plateste bilet de intrare, exista un bilet comun pentru cele doua orase istorice si zona statuilor. Am ajuns la picioarele lor si am incercat sa-mi imaginez cum aratau…
Dar asta nu era totul – cum ziceam, Bamiyan nu inseamna doar nisele unde erau statuile. Pe langa orasul tipetelor, mai exista si Orasul Rosu sau Shahr e-Zuhak. Povestea lui este foarte similara cu al vecinului – construit in perioada parta, a avut parte de stralucire si bogatii in perioada budista si inceputul perioadei islamice si a fost distrus de catre Genghis Han. De ce Orasul Rosu ? Pentru ca este construit pe un pinten muntos de culoare rosie. Pe langa Bamiyan, sunt munti de diverse culori, iar aici este un munte rosu a carui piatra a fost folosita pentru construirea orasului. Din departare, orasul pare greu de cucerit – ma refer la zilele noastre si ma refer la turisti. Pare abrupt si greu de accesat, dar odata ce am ajuns la picioarele cetatii, am descoperit un acces modern cu scari foarte bine aranjate. Si parca nici n-am simtit cand am ajuns in varf, in interiorul cetatii, inca strajuita de ziduri si turnuri de aparare. Panorama era de asemenea frumoasa si, probabil ar fi fost mai interesanta daca nu ne prindea ploaia.
Am mai avut inca o zi la Bamiyan. De fapt era dedicata pentru regiune. Dar din pacate, am avut o vreme absolut mizerabila – cer negru si ploaie crunta. Am mers totusi la Parcul National Band’e Amir (in limba persana numita local “dari”, inseamna Barajul Emirului). E practic o sarabanda de 7 lacuri de o culoare albastra uluitoare. Din pacate, culoarea aceasta albastra este uluitoare cand e soare, ceea nu a fost cazul. Dar si asa, am fost surprins de frumusetea locurilor, de dramatismul muntilor care zici ca sunt niste coloane facute de mana omului. Nu eram singurii care am fost atrasi de frumusetea locului. Fiind o perioada de vacanta (datorita Eid-ului), numerosi barbati (da, nu am vazut nici o turista, nu zic pe cont propriu, asta ar fi fost incredibil, dar impreuna cu familia) au venit sa vada lacul. Gasti de barbati de diverse varsta. Poate prin alte tari, as fi zis ca am nimerit intr-o destinatie gay, dar cert, nu in Afghanistan. Unii erau veniti, hat de la Herat si Kandahar (de la 700, respectiv 650 km distanta), de unde faci mai mult de o zi sa ajungi, deci, erau clar in vacanta “cu baietii”. Vazand pe unii mai in varsta, l-am intrebat pe ghid daca oamenii aceia sunt casatoriti. Da, indiscutabil, si-au lasat nevestele si plozii acasa si au plecat in vacanta. Indiscutabil, discriminarea femeilor nu tine doar de politica oficiala a talibanilor, ci pur si simplu de obiceiurile locale. Legal, femeile nu pot pleca in plimbare hodoronc tronc, dar cu sotul, fratele sau tatal, fara nici o problema…
Si ca veni vorba de talibani, ani de zile, accesul la parcul national era interzis pentru ca desi era guvernul pro-american la putere, zona se afla in mainile talibanilor. Ei bine, talibanii sunt si astazi, dar nu se mai ocupa de impuscaturi si rapiri, ci de … inchirierea barcilor in forma de lebede… Ce romantic J. Am decis sa nu inchiriem o lebada pentru ca era un vant de te spulbera si o ploaie de te mura. Si ca veni vorba, pana recent, accesul femeilor la lac era interzis – inclusiv pentru turistele straine. Doar de cateva saptamani, se permisese din nou accesul. Dar nu sunt convins ca nu va fi revocat la un moment dat – una din marile probleme ale Afghanistanului de azi o reprezinta ca o lege aprobata azi, poate fi revocata maine, iar guvernatorii locali pot sa o si ignore daca au chef. Dovada ca la lac, erau o gramada de femei locale singure care vindeau suveniruri si nici una nu purta burkha. Din pacate, nu prea am gasit de mancare, singurul restaurant din zona servind doar … ceai.
Un alt lucru care m-a uimit a fost perseverenta cu care afghanii incercau sa ajunga cu masina la lac. Drumul de la soseaua hai sa-I zicem nationala pana la lac (vreo 20 km as zice) este de pamant, iar in ploaia teribila din ziua respectiva, se transforma in noroi. Masinile mai degraba alunecau la vale, in timp ce la deal, trebuiau impinse zdravan.
Am revenit pe ploaie in Bamiyan si ar fi trebuit sa mergem la asa-numita Vale a Dragonului. Prin Afghanistan, exista prin diverse locuri legenda ca aici ar fi ajuns si Ali, ginerele Profetului si unul din principalii imami shiiti. Traditia spune ca mormantul lui s-ar afla la Mazar-e-Sharif, dar este desigur doar o legenda. Legatura lui Ali cu Bamiyan se face printr-o legenda tip Sf. Gheorghe cu balaurul. Un balaur (sau dragon cum vreti sa-i spuneti) teroriza populatia locala si evident, Ali a venit dupa ce crease lacurile de la Band’e Amir si l-a omorat. Diverse forme naturale dau senzatia de dragon, dar nu am mai mers – ploaia devenise de-a dreptul torentiala, iar zona se transformase intr-o mare de namol. Imi era frica de faptul ca am ramane cu masinile blocate. Asa ca am decis sa revenim in oras si sa batem bazarele. Unii si-au cumparat diverse suveniruri (lapis lazuli este o piatra semi-pretioasa care se gaseste indeobste in Afghanistan), iar eu mi-am cumparat mere de Bamiyan. Unele dintre cele mai bune mere pe care le-am mancat vreodata.
Si daca aveam incredere in puterea dubei noastre, ei bine, am avut si noi de tras. Daca la Bamiyan si la lac, ploua, sus, pe muntele care trebuia traversat pentru a merge spre Kabul a nins. Si a nins zdravan. Asa ca am ramas cu masina in zapada. Sa nu credeti ca eram singuri, erau o gramada de masini din ambele sensuri blocate in zapada. Si zeci de afghani toti in sandale s-au dat jos sa-si impinga masinile. Acele celebre sandale afghane care i-au impresionat pe americani pe vremea razboiului cu rusii. Trebuie spus ca masinile din Afghanistan au in medie o varsta matusalemica, iar cauciucurile (in exclusivitate de vara) sunt probabil inca si mai vechi. Asa ca patinajul pe o zapada cat de cat este la ordinea zilei.
In fine, dupa vreo ora, o ora si ceva de chin, am reusit sa iesim din zapada. Ce mi s-a parut straniu a fost ca nu a existat intr-ajutorare. La noi, in cazuri similare, probabil multi impingeau alte masini. In Afghanistan, strict doar masina lor. Nimeni nu sarea sa impinga vreo alta masina, desi de multe ori, masina neajutorata le bloca chiar lor accesul. La un moment dat, au aparut niste adolescenti pe o motocicleta cu lopeti si care contribuiau pentru cativa banisori la deszapezirea masinilor. Au venit si talibanii, dar sincer, deszapezirea se face mai anevoie cu mitraliera, chiar si cu una americana, mai degraba, niste lopeti ar fi fost mai de ajutor… Cert este ca, taras grapis, printre masini, dube, camioane, motociclete si cate si mai cate, am reusit sa trecem de varful inzapezit si sa coboram la vale, la Kabul… A doua zi urma sa mergem la Mazar-e-Sharif, capitala Nordului…
Imagini Bamiyan
Mic dejun la supermarket in Kabul
Centrul Kabul, capitala Afghanistanului
Afghanistanul este conectat cu tot globul
De mic copil se munceste
Asa arata un magazin de benzinarie
Drumul spre Bamiyan
Sakura de Afghanistan
Peisajul este extraordinar
Fortarete si ziduri de aparare peste tot
Sus, prin trecatoare, gasesti si zapada
Steagul talibanilor este noul steag al Afghanistanului
Muntii rosii de langa Bamiyan
Poarta de intrare in Bamiyan
Nici nu stii ce kebab bun fac in Afghanistan !
Bamiyan downtown
City of Screams
Urmele orasului distrus de Genghis Han
Accesul a fost frumos aranjat
De langa oras, se vad nisele fostelor statui
In varful Orasului Tipetelor
Din oras se vedea stanca sacra – puteti observa cele 2 niste mari unde se aflau statuile si numerose nise unde se aflau chilii sau alte statui mai mici
Si localnicii viziteaza urmele Orasului Tipetelor
Taramul contrastelor
Am ajuns si la statuile lui Buda
Aici a fost o statuie monumentala construita acum 1500 ani si distrusa acum 20. Tipul cu pistol in mana e taliban, apropos
Wow !
Aici se crede ca a mai fost o statuie mica ce nu a supravietuit timpului
Se vede statuia…
Welcome to Bamiyan !
Celalalt oras istoric de langa Bamiyan – Orasul Rosu
Si aici accesul este bine aranjat
Turnurile aratau artistic 🙂
Inca mai imi e pofta de un kebab afghan 🙂
Ramase din perioada razboiului cu rusii
Band’e Amir pe ploaie
Iar drumurile dau spre namol 🙂
Ce culoare o fi pe soare…
WOW
Micul bazar in drum spre cascade si lac
Romantic 🙂
Ar fi trebuit sa mergem la Valea Dragonului. Nu am mai mers …
In schimb am mers prin centrul orasului, prin bazar
La alimentara 🙂
Doamne, nu stiti ce gust pot avea merele astea din Bamiyan !
Suveniruri de Afghanistan
Bine ai venit in Bamiyan 🙂
Dimineata, din balconul hotelului meu
Inapoi spre Kabul
Iar pe drum, surprize, surprize… a nins !
Asa ca hai la impins
Celebrele sandale afghane
Lasa … cand o sa ma fac mare o sa fiu MERCEDES 🙂
