Raul Panj, in drum spre Pamir

Trebuie sa spun ca nu imi place sa conduc. Deloc. In Bucuresti, circul cat pot de mult cu metroul sau autobuzul, iar cand e sa plec undeva, primul ochi este pe site-urile de transport in comun. Doar daca nu se poate si nu se poate, atunci iau masina. Si nu conduc prea mult. Fagaras este maximum. Hai Sibiu. De aceea, nu sunt fan road trips. Adica road trips prin Europa, batut sute de kilometrii de autostrazi, apoi platit zeci de euro pe parcari pe care poate nici nu le gasesti asa lesne. In schimb, iubesc la nebunie drumurile scenice, drumurile prin munti, drumuri cu privelisti de neuitat. Iubesc Autostrada Militara Georgiana, am venit a doua oara pentru Karakorum Highway in Pakistan la cam un an si jumatate de primul rendez-vous, imi aduc aminte cu mare drag de drumul prin Mustangul nepalez, de trecatorile Kyrgyzstanului, de Coasta Dalmata, de Drumul mortii bolivian si de multe altele. Dar nu am condus pe nici unul din aceste sosele. Am stat in dreapta (sau stanga in functie de tara) soferului si am admirat cu gura cascata privelistile. La un moment dat o sa scriu care sunt cele mai frumoase drumuri din lume pe care le-am strabatut, dar acum sa va povestesc despre ultimul drum de vis strabatut – este vorba de Pamir Highway care strabate muntii Pamir in special in Tajikistan, dar si partial in Kyrgyzstan. Drumul de la Khorog la Osh (sau invers).

Zona Pamirului numit si acoperisul Asiei (la fel ca si Tibetul de altfel) a fost una dintre cele mai importante bariere pe drumurile comerciale ale Asiei. Alaturi de alte masive muntoase care se indreapta spre nord (cum este Tian Shan) sau spre sud si sud-est (Hindu Kush, Karakorum, Himalaya), a fost o zona de frontiera intre lumea sino-mongola si cea central-asiatica. Pe aici a trecut si unul din cele mai importante ramuri ale Drumului Matasii (la un moment dat, cand o ramificatie nordica prin stepa era extrem de nesigura, drumul prin Pamir a fost cel mai important drum al matasii). Aici, traiesc de milenii urmasii indo-europeni ai scitilor persanofoni care isi pastreaza cu strasnicie limba si cultura, aici se afla niste varfuri neatinse si vai repezi. Mi-aduc aminte in copilarie la lectia de geografie, ni se spunea ca cel mai inalt varf din Europa este Varful Comunismului din Pamir. Ma uitam pe harta in Atlasul Geografic Scolar si vedeam ca e la naiba in praznic, la doi pasi de China. Cum sa fie cel mai inalt varf din Europa ? Pai era, de jure vorbim. Pe atunci, varful Comunismului din RSS Tajika era in Europa pentru ca se afla in URSS, iar URSS se considera in Europa. Dar pe 25 decembrie 1991, varful Comunismului si-a pierdut recordul odata cu prabusirea URSS, fiind retrogradat la rangul de cel mai inalt varf din Tajikistan – pe vremuri numit Varful Stalin, apoi Varful Comunismului, in zilele noastre se numeste Vf. Somoni (dupa liderul unei dinastii persanofone islamice care a condus o buna parte din Asia Centrala acum circa 1000 ani si care a devenit Eroul necontestat al Tajikistanului de azi – valuta, compania aeriana, pietele centrale si iata si cel mai inalt varf din tara ii poarta numele).

Pamir Highway sau M41 cum a fost denumita in perioada sovietica incepe in functie de surse din Mazar-e-Sharif (Afghanistan), Dushanbe (capitala Tajikistanului) sau Khorog, capitala Pamirului tajik, dar toate sursele sunt de acord ca se termina in Osh, al doilea oras ca marime al Kyrgyzstanului. Din punctul meu de vedere, as zice ca Pamir Highway incepe cu Khorog si se termina hai sa zicem in Osh. Din Khorog, se despart doua drumuri de fapt, doua Pamir Highway – una mai putin spectaculoasa care se indreapta drept spre Murghob (al doilea oras ca marime al Pamirului – oras mult spus, are vreo 7000 locuitori, dar este o metropola pentru regiune !), iar cealalta se duce spre sud, de-a lungul raurilor Panj si a afluentului sau, Pamir, mergand in paralel cu granita afghana (si cu un drum de pamant “in oglinda” de cealalta parte, in Afghanistan). Acesta este acel Pamir Highway spectaculos, al aventurii, al varfurilor si vailor, al raurilor repezi de munte si al satelor locuite de pamirii atat de europeni la fata si extrem de primitori. Aceasta varianta totusi secundara a Pamir Highway este favorita celor in cautare de frumos, de drumuri nebatute si de amintiri de neuitat – este o sosea care alterneaza de la asfalt sovietic plin de cratere la drumuri de pamant, o sosea parcursa de motociclisti si biciclisti in cautare de anduranta, dar si de aventurieri in masini in cautare de frumos. Welcome to Pamir Highway !

Dar, mai intai sa va povestesc un pic despre aceasta regiune fabuloasa, dar atat de putin cunoscuta – PAMIR.

Pamirul este o regiune muntoasa si arida. Viata aici este grea, locuitorii traind doar din agricultura de subzistenta de-a lungul paraielor si raurilor care adapa marele Panj. Sunt circa 100 limbi si dialecte vorbite in Pamir, dar ele sunt reunite in vreo 4 sub-grupuri de limbi – shugni-yazgulami, munji-yidgha, sanglechi-iskashimi si wakhi. Toate sunt vorbite atat in Pamirul tajik, cat si in cel afghan, exista unii vorbitori si in China, iar wakhi este vorbita in nordul Pakistanului, in valea Humza.

Toate aceste limbi sunt din marea familie a limbilor persane. Limba tajika care este identica cu cea persana (doar ca se scrie cu caractere chirilice si nu arabe in Tajikistan, dar in Afghanistan, Pakistan si China e folosit in continuare alfabetul arab) este relativ apropiata de aceste limbi, dar nu identica – un tajik venit de la Dushanbe nu va intelege ce vorbesc localnicii, dar multi din acestia stiu totusi si tajika sau persana literara. De altfel, timp de secole, persana (tajika) a fost considerata limba culta, literara si inclusiv pamirezii o considerau limba lor culturala.

Pamirezii sunt indiscutabil indo-europeni. Nu au trasaturi mongoloide, arata ca orice iranian sau european. Au pielea alba, uneori mult prea alba chiar si pentru un european si multi au ochiii albastrii. Evident, exista si pe aici, legendele cu soldatii macedoneni adusi de Alexandru Macedon prin zona, dar nici astia nu erau prea multi si oricum, putini macedoneni-macedoneni au ajuns pana aici – multi din soldatii lui Alexandru care au ajuns pana in India de azi si au strabatut Pamirul erau de fapt egipteni, persani, sogdieni, etc, recrutati in timpul campaniilor de cucerire. Iar pamirii se pare ca nu s-au miscat de aici niciodata in ciuda conditiilor dificile si nici nu s-au prea combinat cu altii. Nu s-au combinat nici cu unele popoare care s-au stabilit in Pamir – atat in Wakhanul afghan, cat si in Pamirul tajik traiesc kyrgyzi – un neam mongoloid care vorbeste o limba turcica. Ei nu prea sunt de-ai locului, s-au refugiat in secolul XIX, alungati de rusii care le cucerisera teritoriul. Kyrgyzii din Tajikistan au fost relativ sedentarizati de sovietici – comunistilor nu le placeau oamenii liberi care bananaiau necontrolati pe coclauri, asa ca i-au sedentarizat vrand nevrand. Dincolo de granita, kyrgyzii din Afghanistan sunt probabil ultima comunitate cu adevarat nomada din Asia Centrala. Dupa ce talibanii au cucerit puterea in 2021 si au ajuns pentru prima oara si in Wakhan, acesti nomazi au trecut raul Pamir si au cerut azil in Tajikistan. Nu au stat prea mult, nu le-a placut si s-au intors in coridorul Wakhan unde isi cresc cirezile. Fiind musulmani si locuind intr-o zona putin accesibila si aproape nelocuita, talibanii i-au lasat in pace.

Dar sa revin la pamiri. Acestia pe langa limbile diferite, au si o religie diferita. Daca tajicii sunt suniti in proportie de aproape 100%, pamirezii sunt toti islamiliti. Ismailitii nu sunt considerati musulmani de suniti si nu de putine ori, au avut de suferit atat in Afghanistan, cat si in Pakistan. De altfel, toata zona montana din nordul Pakistanului, in zona Hunza (care e adiacenta Wakhanului) sunt locuite de ismailitii. Ismailitii provin din shiiti. Adica recunosc imamii – dar spre deosebire de shiiti – shiiti, la un moment dat s-au rupt. Al saselea imam shia – Jafar a avut doi copii – fiul cel mare Ismail (de unde si numele ismailitilor), fiul cel mic – Musa. Conflictul vine din faptul ca Ismail a murit cat inca tatal sau era in viata, asa ca dupa ce Jafar s-a dus si el la Allah fara sa nominalizeze un urmas, mai multi fii au sustinut ca ei trebuie sa fie urmasii. Sustinatorii lor (la un moment dat, erau 6 grupuri) s-au grupat la un moment dat si intr-un final au ajuns la 2 “partied” – ismailitii care l-au urmat pe Mohamed, fiul prea devreme decedatului Ismail, iar ceilalti pe Musa. Shiitii au mai avut cativa imami pana la al 12-lea, Mahdi, care nu a murit, este imamul ascuns si care va aparea la Judecata de Apoi, dar la ismailiti, a continuat dinastia de imami – actualul lider al ismailitilor este Aga Khan al IV-lea – acesta este un titlul mostenit din tata in fiu la fel ca Dalai Lama in Tibet sau Bogd Khan in Mongolia, actualul Aga Khan fiind al patrulea), dar este in acelasi timp si al 49-lea imam (ismailitii nu s-au oprit la doar 12). Aga Khan este un tip spectaculos – este putred de bogat si in tinerete a fost cunoscut ca unul din cei mai de succes playboy – sau cel putin asa sustineau ziarele de scandal. Dar cand a urcat pe tron la 21 ani, s-a schimbat radical. De atunci, a investit miliarde de dolari in sprijinirea si de multe ori salvarea comunitatilor ismailite, in educarea lor, in asistenta sanitara in zone lipsite de orice precum Pamirul, in salvarea mostenirii arhitecturale din Pakistan, Afghanistan, Tajikistan si nu numai, in dezvoltare economica (inclusiv prin intermediul turismului) intr-o lista fara numar de activitati. In timpul razboiului civil din Tajikistan (1992 – 1997), literalmente, el i-a hranit pe toti pamirezii – practic nu e pamirez care sa nu-i datoreze viata lui Aga Khan. Care acum are 87 ani si pe buna dreptate este adorat de supusii lui. In mod ciudat, centrul religiei ismailite, Vaticanul ismailit este la … Lisabona. Nu stiu de ce, dar probabil si pentru ca este un oras destul de sigur.

Si iaca, cum necum am ajuns la subiectul razboiului civil din Tajikistan de dupa obtinerea indepedentei. Am scris mai pe larg despre razboi in primul articol despre Tajikistan, dar in mare a fost un razboi care i-a opus pe comunistii sprijiniti de Rusia si pe liberali, ultra-religiosi si pamirezi sprijiniti de Afghanistan – in special de legendarul Ahmad Shah Massoud, care si el era tajik sunit (nu e pamirez). Datorita represiunii conduse de guvernul de la Dushanbe care continua chiar si in zilele noastre, a aparut o constiinta nationala pamireza destul de accentuate. Daca pana in 1992, multi pamirezi erau impacati cu ideea ca sunt tajici, doar ca vorbesc un alt dialect si ca au alta religie. Din acel moment si mai ales in timpul represiunii din ultimii 30 ani, incet, incet, a aparut si s-a dezvoltat o constiinta nationala pamireza. Mai ales dupa represiunile tajice care a dus la represiuni in masa in ultimul deceniu si asasinarea unor lideri pamirezi nu mai departe de 2022.

Din punct de vedere administrativ, Pamirul este o regiune autonoma. Sau mai bine zis, un oblast cum ii zic rusii. Sovieticii au inventat sistemul asta de republici si regiuni autonome pentru ca, vezi doamne ar rezolva problema nationala, dar in realitate sa … divide et impera cum ar spune romanii. Pamirul poarta denumirea oficiala de Regiunea Autonoma Gorno Badakhshan (adica Badakhshanul de Munte) –  engleza combina rusa cu engleza si apare denumirea de Gorno Badakhshan Autonomous Oblast (GBAO). Provincia afghana de la sud de rau se numeste tot Badakhshan. GBAO a fost creat in 1925 ca o regiune autonoma in cadrul nou createi Republicii Sovietice Socialiste Uzbece. De altfel, chiar si Tajikistanul propriu-zis era o republica autonoma in cadrul Uzbekistanului. In 1929, Tajikistanul a fost promovat la rangul de republica unionala, iesind de sub umbrela Uzebekistanului, iar GBAO a fost transferat Tajikistanului ca un oblast autonom – asa e in ziua de azi. Si cum sovieticii erau obsedati cu crearea de popoare, pe pamiri i-au denumit “tajicii de munte”. Si asa au ramas pana in 1992 cand in contextul prabusirii URSS si formarii de republici independente, GBAO si-a proclamat independenta. La finalul razboiului civil, Pamirul a fost reintegrat Tajikistanului, dar cu o importanta minora din punct de vedere politic, dar imensa din punct de vedere geopolitic – detine 40% din teritoriul Tajikistanului si doar 2,5% din populatia tarii, dar are o granita extrem de lunga si poroasa cu Afghanistanului si granita cu China.

In 2011, Tajikistanul a facut cadou Chinei o parte din GBAO, nu mult, cam 1000 km patrati, dar nu se stie cat de populata si ce e de fapt acolo. China a sustinut ca Pamirul ar fi fost al Chinei si ca a fost rapit de Imperiul Rus in secolul XIX (minciuna). E drept, o mica parte din Pamir este acum in China si este locuita in proportie de 85% de pamiri care sunt mai apropiati din punct de vedere cultural, istoric, lingvistic, genetic si religios de tajici decat de chinezi. Sunt mai apropiati chiar si de romani decat de chinezi. Ei bine, Tajikistanul dupa ce a cedat mia asta de km patrati (adica 5% din GBAO), a anuntat triumfator ca China renunta la pretentiile sale asupra Pamirului. Ei bine, nu. 10 ani dupa cedarea din 2011, in presa stiintifica chineza au reaparut articole cum ca Pamirul este stravechi pamant chinezesc. Si intamplator, datoria externa a Tajikistanului catre China reprezinta 45% din PIB-ul micului stat central-asiatic. Pana una alta, China are o baza militara secreta in GBAO dupa retragerea rusilor din zona, iar economia, mai ales industria miniera este detinuta de chinezi.

Economia in Pamir este in special agricultura de subzistenta, dar si minerit – zona este cunoscuta pentru minele de rubine inca din vremea lui Alexandru cel Mare si lapis lazuli. Salariul mediu in GBAO este de 118 dolari pe luna (in Dushanbe, ajunge la aproape 200 dolari). Desi pe aici trece singurul drum prin care se desfasoara comertul cu China, soseua M41 construita de sovietici in anii 1930 este praf, dar evident, exista un plan de modernizare. Evident, finantat de chinezi care primesc in schimb mine de pietre pretioase si eventual inca o halca din Pamir…

Ziua 1: Dushanbe – Kalai Humb. Sincer sa fiu, as fi vrut sa sar peste primele 2 zile. Peste tot am citit ca nu sunt cine stie ce lucruri de vazut, dar, din pacate, desi Khorog, din punctul meu de vedere este punctul de plecare pe Pamir Highway are un aeroport si desi ai economisi cam 2 zile pe drum, nu exista nici un zbor Dushanbe – Khorog. Stiu ca la un moment dat, Tajik Air, compania nationala tajika avea zboruri, acestea erau operate doar daca era soare si nu batea vantul. Asta pentru ca aeroportul din Khorog aflat intr-o zona muntoasa nu avea echipamente de ghidare ale avioanelor. Acum, guvernul tajik a rezolvat problema – a oprit orice zbor. In consecinta, singurele zboruri sunt cele cu elicoptere private, in special al celui prezidential.

Prima zi nu pot sa spun ca e ceva spectaculos. Am oprit dupa un pod unde mai multe tanti vindeau un soi de scrumbii prajite, proaspat scoase din lacul de langa, am mai oprit la un punct de belvedere asupra lacului de acumulare de la hidrocentrala Nurek, probabil cel mai important obiectiv economic al intregii tari – se pare ca asigura cam 70% din consumul de curent electric al tarii, iar cand are destula apa, da si la invecinatul Afghanistan. Construit in 1972, a fost lasat nemodernizat pana mai acum cativa ani cand intr-un final glorios, a inceput retehnologizarea batranei hidrocentrale, proces care se desfasoara si acum. Nu am vazut insa barajul propriu-zis (prespun ca intr-o tara ca Tajikistan este un obiectiv militar care nu poate fi vazut), asa ca ne-am continuat drumul.

A urmat apoi o oprire la Hulbuk unde se afla o cetate medievala in curs de reconstructie. Nu se cunosc prea multe lucruri despre Hulbuk, se stie ca maximum prosperitatii a fost atins cam acum 1000 de ani in timpul dinastiei somonide si apoi, ajungand pe granita intre doua state rivale, a fost distrus. Vechea citadela a fost rasa de pe fata pamantului si locuitorii ramasi s-au mutat in orasul Kulob, aflat in apropiere. Cetatea este in reconstructie si la fel ca in cazul celorlalte reconstructii istorice din Tajikistan, nu se stie exact cum a aratat, asa ca a fost reconstruit ca o cetate din povesti. Spre deosebire de Hisor, situl istoric nr. 1 din Tajikistan, reconstructia nu s-a terminat – arata impecabil, ca scoasa din cutie la exterior, dar in interior mi-am dat seama doar dupa ce am ridicat drona se afla un deal pana aproape de inaltimea zidului cetatii ramas ca maidan. Probabil, la un moment dat, cand se va termina cheful de construit monumente in Dushanbe, vor fi bani si pentru Hulbuk. Pana atunci, sunt niste ziduri de cetate prea nou noute intr-un parc parjolit de soarele nemilos de vara din Tajikistanul de campie.

Vis-à-vis de muzeu, dincolo de sosea se afla muzeul Hulbuk pe care il poti vizita doar … descult. Da, descult, cum ai intra intr-o moschee. Nu e singurul muzeu tajik in care am intrat descult, la fel a fost si in Muzeul National al Antichitatilor, asa ca mi-am dat jos sandalele si descult am intrat sa vedem micul muzeu. Directorul parea sa fie entuziasmat ca are turisti straini – punctul de atractie este o macheta supra-dimensionata a cetatii, niste covoare, niste picturi si cateva obiecte de ceramica gasite prin zona. A.. si cel mai important, niste carti de-ale mult iubitului.

Dupa pranzul de rigoare din orasul Kulob (e destul de marisor, are cam 200.000 locuitori), am ajuns la primul obiectiv turistic entuziasmant… granita cu Afghanistanul ! Din acest moment, timp de cateva zile, vom strabate Pamir Highway de-a lungul raului Panj si mai departe de-a lungul raului Pamir, unul din afluentii sai. Este granite trasata de Imperiul Tarist si Imperiul Britanic in secolul XIX.

In secolul XIX, cele doua imperii s-au intrecut in a cuceri state si teritorii in Asia Centrala. Scopul marturisit al Rusiei era sa aibe iesire la apele calde ale Oceanului Indian, iar al britaniciilor sa isi protejeze perla coroanei – colonia India. Daca rusii au avut succes in Asia Centrala, britanicii au fost invinsi crunt de afghani si au fost opriti. Dar, ei au continuat sa avanseze prin zonele muntoase formate din lanturile Himalaya, Hindu Kush, Karakorum spre Pamirul care fusese ocupat de rusi. Ma rog, partial. Si la un moment dat, cele doua mari puteri globale s-au gandit ca totusi sunt mancate prea multe resurse in lupta pentru suprematie intr-o zona saraca si fara resurse si englezii au facut o propunere – hai sa ne oprim, si sa lasam Afghanistanul ca un stat tampon intre India englezeasca si Asia Centrala ruseasca. Cum cele doua puteri ajunsesera aproape fata in fata in munti (Humza si Chitral din Pakistanul de azi erau deja controlate de britanici, iar rusii erau si ei la cateva zeci de kilometri prin Pamir), au decis sa creeze un soi de fasie ingusta intr-o zona muntoasa si locuita doar de triburi persanofone numita de atunci – Coridorul Wakhan. Daca va uitati la o harta a Afghanistanului, veti vedea o codita lunga care desparte Pakistanul si Tajikistanul de azi (Imperiul Rus si Imperiul Britanic de atunci) care se duce pana la granita cu China. Inutil sa spun ca cei care locuiesc atat la nord, cat si la sudul raului Panj sunt fix acelasi popor si chiar si aceleasi triburi – de-a lungul istoriei Panj-ul, desi un rau mare si foarte repede nu a despartit, ci a unit … asta pana in 1893 cand granita intre Afghanistan si Imperiul Tarist a fost stabilita.

Ei bine, am ajuns sa vad acest rau Panj inca din prima zi. Si la putin timp, am ajuns la unul din putinele puncte de trecere frontiera. Tot cam de-aici, am inceput drumul “inghesuit” de munti. In stanga, soseaua partial asfaltata, apoi cu asfalt comunist (adica plin de gropi, comunistii niciodata nu au reusit sa inteleaga secretul soselelor asfaltate bine) si in fine, drum de pamant. Apoi, raul, uneori mai lat si mai molcom, de cele mai multe ori, repede si ingust – dar practic imposibil de trecut inot, si in dreapta, soseaua afghana fara pic de asfalt, de pamant, uneori avand dimensiunea unui drum de mers cu magarul. Dar si asa, am vazut din cand in cand chiar si cate un camion al carui sofer este indiscutabil un erou.

De-a lungul drumului, pe partea tajika, pe sute si sute de kilometri sunt baze militare tajice si aparatoare din pamant impotriva eventualelor gloante venite de peste rau, din Afghanistan. Mult timp, inclusiv dupa independenta, aceasta granita oricum destul de permeabila a fost patrulata de Armata Rusa, dar inteleg ca aceasta s-ar fi retras. De altfel, nu am vazut nici un soldat rus, ci numerosi soldati tajici care patrulau granita si scrutau orizontul in cautare de talibani. In Tajikistan, exista inca serviciul militar obligatoriu pentru tinerii intre 18 si 27 ani si multi nefericiti ajung aici in pustietate. Asta pe langa traditiile impamantenite din perioada sovietica ca recrutii sa fie tratati brutal. Am auzit care e metoda de a scapa de serviciul militar – daca intri la facultate, esti amanat pana la terminarea facultatii. Daca tot faci facultate dupa facultate, atunci la un moment dat chiar te iau. O alta posibilitate de a scapa este spaga – prin care sa fi declarat handicapat sau sa iti fie gasite niste boli ascunse care te absolva de serviciu militar. O alta posibilitate este sa fugi la munca in Rusia, dar odata si odata tot vii acasa si autoritatile vigilante te insfaca sa te trimita in catanie. Sau in fine, cea mai eleganta, intri la facultate si pana o termini, te insori si faci doi copii – in acest caz, scapi de armata pe viata.

Am continuat drumul de-a lungul raului, cu ochiii in Afghanistan. Daca nu as fi fost acolo acum cateva luni, mi s-ar fi parut enigmaticul pamant interzis. Sunt convins ca pentru cei din grupul meu care nu fusesera deja in Afghanistan (eram 2 din grupul de Afghanistan), era pamantul enigmatic, pamantul mult dorit pentru a-l vizita. Adevarul este ca in toate aceste zile, am avut tot timpul Afghanistanul sub ochi. Fiind in Tajikistan, toata panorama era spre Afghanistan. Si aveam ce vedea –munti superbi, sate medievale, o sosea spectaculoasa si arareori oameni. Am sperat ca o sa vedem nomazi kyrgyzi, dar nu am avut noroc. In schimb, am avut noroc de o vreme absolut superba – soare, cald, tot ce trebuie.

Seara, ne-am culcat in oraselul Kalai-Humb la hotelul Karon Palace. Un hotel modern, cu fatada de sticla si cu camera foarte comfortabila. Am primit chiar o suite, un mini-apartament cu doua camere imense, cu baie, televizoare si, evident, cu niste carti semnate de presedintele tarii. Chiar am regretat ca a doua zi dimineata trebuia sa plecam la ora 3 fix. Pentru ca dupa Kalai-Humb, se lucra la drum, se detonau stanci si traficul era inchis dupa 7 dimineata pana la lasarea serii. Si nu ne permiteam sa pierdem ore in sir, zacand pe dreapta drumului in asteptarea plecarii. Asa ca a doua zi, la fix 3 dimineata, am invartit roata. Dar depre restul drumului, in urmatorul articol :).

Imagini Dushanbe – Kalai Hamb (spre Pamir)

La revedere, Dushanbe

Cum am iesit din Dushanbe, au aparut dealurile

Unul din raurile tarii

Este locul preferat pentru o gustare la marginea drumului

Cu peste din rau

Nu mi se parea prea apetisant

Mai frumos e lacul de acumulare a hidrocentralei Nurek

Cetatea Hulbuk. Ca noua. Normal, ca e noua 🙂

Perfect !

Inauntru insa nu e nimic. Inca

Descult in muzeul din Hulbuk

Punctul central – macheta cetatii !

Cateva obiecte gasite de arheologi prin zona

Burgerii si pizza au ajuns chiar si in Kulob

Dar noi nu am mancat la fast food, ci intr-un restaurant chiar elegant 🙂

Din nou, la drum spre Pamir. Cum vedeti, pe aici, drumurile sunt impecabile

WOW ! Granita cu Afghanistan !

La doi pasi de raul Panj

Aici, la dreapta este granita cu Afghanistanul

Peste pod, enigmaticul Afghanistan. Baza aceea militara aratand impecabil este evident construita de americani 🙂

Incepe frumusetea !

Zile intregi – stanga, Tajikistan, dreapta Afghanistan

Cu ochii atintiti spre Afghanistan

Uite si un sat afghan !

Karon Palace

Si camera mea lux

Inspirat de cartile carmaciului pe care le-am gasit in camera

Un ansamblu statuar care nu arata deloc rau

Restaurantele de lux din Kalai Humb, cu terase deasupra unui rau involburat